Din Ojdula, circuitul văii Orbaiului Mare, peste Înzăpezitu Mare (Munţii Vrancei)

Ojdula (confluenţa Orbaiu Mare – Orbaiu Mic) – Dl. Stejăriş – Dl. Orbai – Mt. Bariţ – Mt. Înzăpezitu Mare – Mt. Înzăpezitu Mic – Vf. Ojdula – Dl. Ghaniaş – confluenţa Orbaiu Mare – Orbaiu Mic

Caracteristici:
– circuit;
– durata: 10 ore;
– lungime: cca 22 km;
– diferenţă de nivel: cca 600 m;
– grad de dificultate: mediu.

Acces:
Intrarea în traseu se face din satul Ojdula care se află pe DN 2D, Focşani-Târgu Secuiesc, desprins la capătul dinspre Tg. Secuiesc din DN 11/E 577, Braşov-Bacău, din localitatea Lunga (4 km de Târgu Secuiesc, 67 km de la Oneşti); din Lunga până în Ojdula sunt 7 km (113 km de la Focşani). Venind dinspre Lunga, din centrul Ojdulei, din DN 2D o luăm la dreapta pe prima uliţă asfaltată, pe care vom merge până se termină asfaltul, de unde continuăm încă 1 km, trecând pe lângă bifurcaţia Orbaiu Mare – Orbaiu Mic (pe plăcile indicatoare, Orbaiu – Botoş), până după ultima casă a satului de pe valea Orbaiu Mare. Suntem la vreo 20 de metri de un pod ce traversează Orbaiu Mare.

foto: Google Earth

Descrierea traseului:
Imediat ce trecem podul peste Orbaiu Mare cotim spre dreapta pe o potecă de vite ce suie panta destul de abruptă a Dealului Stejăriş, picior al interfluviului  Orbaiu Mare-Ghelinţa. În 15 minute suntem pe culmea dealului unde întâlnim un drum de exploatare; dacă vrem să evităm urcuşul  direct, mai mergem vreo 20 m pe valea Orbaiului Mare până prindem capătul de jos al acestui drum ce urcă mai domol pe culmea Dealului Stejăriş. Drumul suie în continuare şi rămâne pe linia culmii încă o treaptă altitudinală. De pe fiecare dintre cele două trepte altitudinale avem posibilitatea să admirăm orizontul larg ce cuprinde satul Ojdula, văile Orbaielor,  precum şi culmile ce le înconjoară (cea care formează versantul drept al Orbaiului Mare poartă traseul nostru la dus, cea dintre Orbaie, ultima sa parte). Pe măsură ce înaintăm spre culmea principală a interfluviului Orbaiu Mare – Ghelinţa, suişul devine tot mai lin. Îndată ce ajungem pe prima parte a interfluviului, numită Dealul Orbai, adăugăm la vederile anterioare pe cea a Văii Ghelinţa, a culmilor ce-i alcătuiesc versantul stâng şi a satului (Ghelinţa) de la gura văii. Cam o oră, ne plimbăm pe un  drum de exploatare, aproape orizontal, asemenea unei alei de parc, trecând în revistă pădurea tânără de pe ambele părţi în prima treime, alternând pe o latură sau alta, în a doua treime şi matură în ultima parte. Finalul traseului de pe Dealul Orbai presupune ceva mai multă atenţie în orientare: pentru a nu pierde linia culmii stăm cu ochii pe marcajul silvic (“H”-urile roşii), destul de rar, şi vom evita variantele drumului de exploatare ce ne-ar putea devia spre dreapta. Ajungem astfel într-un fel de poiană, de fapt o rarişte formată în urma defrişărilor mai vechi din zonă. În faţa noastră se înalţă un vârf împădurit. De la baza acestuia, drumul de exploatare se bifurcă; alegem braţul drept ce suie pe deasupra unei porţiuni defrişate de pe versantul vestic al vârfului. Curând drumul intră în pădurea rămasă (încă) netăiată şi urcă pe linia de cea mai mare pantă. Cu serpentine scurte, de voie, mai reducem din efortul necesar învingerii, dintr-o suflare, a celei mai mari diferenţe de înălţime din tot traseul (+150 m). Atingem din nou linia principală a interfluviului, marcată de “H”-urile silvice care se duc la vârf mai direct, prin dreapta noastră. Le urmăm spre stânga, pe o cărăruie ce se strecoară, pentru a ajunge pe platoul somital al vârfului, de-a coasta, prin lăstărişul ce a luat locul pădurii tăiate cu câţiva ani în urmă. Sus, unde poteca se lărgeşte, vom găsi o movilă formată dintr-o cioată şi câţiva bolovani, un bun reper pentru a putea descoperi, în stânga acesteia, continuarea potecii  pe care am urcat  în cazul parcurgerii traseului în sens invers ! În sensul în care mergem, poteca rămâne fidelă culmii, şi poate fi decelată, cu toată vegetaţia tânără care ne stânjeneşte aproape în totalitate vizibilitatea asupra împrejurului, mai puţin înaintarea. Ajungem curând la baza unui nou versant ceva mai abrupt, acoperit de desişul unei păduri abia formate. Cărarea, “întreţinută” doar de animale, poate fi urmărită fără prea mare greutate, deoarece şerpuieşte pe coama versantului. Tocmai când urcuşul se termină, destul de repede, poteca se lăţeşte suprapunându-se peste  urmele unui drum de exploatare. Nu durează mult şi ne putem relaxa îndată ce drumul părăseşte zona fostului parchet forestier acoperită de pădurea foarte tânără şi foarte deasă prin care am mers ultima jumătate de oră. Începem un urcuş lejer pe versantul vestic al Muntelui Bariţ, acoperit de o pădure matură unde reîntîlnim şi “H”-urile hotarului silvic. Mergem pe acelaşi vechi  drum de exploatare şi ajungem pe culmea cu aspect de creastă a Muntelui Bariţ. Pe o parte a versantului nordic pădurea a fost tăiată, ceea ce ne înlesneşte un scurt popas pentru a cuprinde cu privirea zările: dincolo de fundul văii Orbaiului vedem Muntele Muşat, parte din culmea principală a Munţilor Vrancei, şi versantul drept al vaii Orbaiului Mare, între Înzăpezitu Mare şi Muntele Ojdula. Ultima parte a culmii Bariţului este împădurită; din capătul culmii reprezentat de un mic vârf pe care drumul îl ocoleşte, pe stânga, schimbându-şi direcţia, până la nivelul unui drum petrolier ce deserveşte o sondă din apropiere. Acest drum ne va ajuta să evităm un mic promontoriu acoperit cu vegetaţie tânără, trecând de pe versantul vestic al vârfuleţului, pe cel estic; aici drumul petrolier se bifurcă, ramura principală coboară spre valea Ghelinţei iar cea din stânga  ne readuce pe linia de maximă altitudine a interfluviului.  Rămâne o vreme pe orizontală, apoi coboară până în şaua joasă de deasupra unora dintre izvoarele Orbaiului Mare. Urmărim iar hotarul silvic marcat cu “H”-uri în timp ce suim uşor din punctul de minim al şeii. Când panta pare a se … încrâncena, drumul se bifurcă. Mergem pe braţul din stânga, luând-o de-a coasta pe sub o denivelare a interfluviului pe care îl şuntăm pe o bună porţiune. Revenim pe interfluviu, după ce vom fi schimbat direcţia vest-est cu cea sud-nord, unde regăsim, desigur, şi “H”-urile. Încă mai avem de urcat pe contrapanta şeii. Drumul intră curând într-o  mare poiană în pantă pe care o traversăm pe latura ei cea mai de sus. În colţul din stânga-nord se află o stână dominată de o faleză de stâncă mascată în parte de vegetaţie şi înaltă de vreo 10 m, ce aparţine unui picior al Înzăpezitului Mare. Părăsim poiana şi urcăm într-o şa poienită, importantă din punct de vedere morfologic, deoarece este o poartă de tranzit spre munţii din jur. Prin ea se trece: spre stânga (vest), pe Înzăpezitu Mare şi, totodată, pe interfluviul Oituz (dreapta) – bazinul Râului Negru, cel ce poartă pe el (doar teoretic) marcajul bandă roşie al culmii principale a Carpaţilor; spre dreapta (est), pe Muntele Muşat şi, astfel, pe culmea principală a Munţilor Vrancei care continuă spre sud cu Vârful Stogul Mic, Stogul Mare şi  cu alte vârfuri estompate de negura depărtării sau mai puţin înalte, până la ultimul vizibil, Lăcăuţiul. Spre nord, Muntele Muşat coboară în Pasul Muşat, străbătut de DN 2D, ce face legătura dintre Transilvania şi Vrancea; dincolo de şa urmează Muntele Lepşa, interfluviu între valea Oituzului şi cea a Lepşei.

Din această mică şa, urcăm spre stânga, către Înzăpezitu Mare. Versantul piciorului pe care suim e acoperit cu iarbă şi, ici-colo, cu pui de fag şi molid de-o şchioapă. Pe măsură ce urcăm, peisajul e din ce în ce mai larg şi mai impresionant, cuprinzând aproape întreaga vale a Orbaiului Mare cu versantul său stâng, pe care s-a desfăşurat traseul nostru, dar, mai ales, culmea cea înaltă a Munţilor Vrancei vizibilă până la Vârful Lăcăuţi (marcat de una dintre antenele staţiei meteo), precum şi tentanta potcoavă ce străjuie valea Ghelinţei, pe care nu putem să nu ne imaginăm un viitor traseu de drumeţie.

Revenind la realitate, trebuie să fim atenţi pentru a nu pierde, prin iarba mare, urmele potecii, mai ales după ce aceasta intră printre molizii ceva mai mari de statul omului, dar rari ai unei păduri ce a cucerit, cândva, o păşune ce acoperea versantul sudic al Înzăpezitului Mare. Intrăm pe ultima treime a ascensiunii spre vârf, într-o pădure adevărată, matură, prin care poteca s-a clarificat, devenind drum (fost pastoral). Exact când urcuşul se termină, în preajma vârfului Înzăpezitului Mare, părăsim drumul, devenit de aici “de culme”, şi coborâm spre dreapta, pe un braţ al acestuia tot de sorginte pastorală. Coborâm astfel cam 5 minute, prin pădure, pe un picior al Înzăpezitului Mare ce desparte două dintre izvoarele Oituzului, până într-o vastă poiană, ce găzduia cu ani în urmă o stână, din care au mai rămas doar câteva urme. Am renunţat la drumul de culme, de dragul panoramei deschise din poiană ce cuprinde în centru valea Oituzului străjuită pe stânga de munţii Oituz-Izvor şi Negru iar pe dreapta,  de Lepşa şi Stânişoara; spre dreapta cuprindem orizontul  până la cele două Zboine, Verde şi Neagră, ce marchează sfârşitul culmilor sudice ale Munţilor Vrancei (neglijând însă continuările lor mai joase ce formează versanţii râului Caşin). Din poiană ieşim prin latura vestică, urmărind tot un drum pastoral. Mergem pe o curbă de nivel până într-o mică poiană, şa între Înzăpezitul Mare şi un vârf ce va rămâne lateral, în dreapta, şi mai sus, căci drumul pastoral păstrează aceeaşi curbă de nivel, trecând doar de pe versantul nordic pe cel sudic al interfluviului (Orbaiu Mare – Oituz). Odată depăşit vârful, schimbăm cu aproape 90 de grade direcţia, suind din şaua în care am ajuns deasupra ultimului izvor principal al Oituzului, pe o treaptă altitudinală superioară, o coamă scurtă, cândva poienită, acum presărată cu pâlcuri de molizi. Urmează un fragment de pădure de foioase din care ieşim într-o poiană largă, şi ea a unei foste stâne (cu un izvor pe latura ei de jos), aflată sub versantul sudic al Vârfului Înzăpezitu Mic. Ne îndreptăm şi noi spre vârf pe drumul pastoral trasat pe la marginea de sus a poienii. Când atingem latura nordica, sub panta ce precedă vârful, virăm cu 90 de grade spre stânga, pe un braţ al drumului ce, odată intrat în pădure, ne duce pe un picior al Înzăpezitului Mic, interfuviu între Orbaiu Mare şi Orbaiu Mic. Peste drumul, altă dată pastoral, s-a suprapus unul de exploatare forestieră. Traversăm o zonă descoperită în urma tăierilor, cu deschidere spre nord, peste izvoarele Orbaiului Mare, şi spre vest, spre Ojdula, peste depresiunea Breţcului, până la culmile Nemirei şi ale Ciucului; trecem printr-o poieniţă din care surprindem imagini ale zării sudice cu Muntele Bariţ în prim-plan. Ajungem apoi într-o altă întinsă poiană ce îmbracă versanţii vârfului Ojdula  (mai puţin pe cel nordic). De data aceasta, avem acces nestingherit spre sud şi, îndeosebi, spre vest. Sunt ultimele tablouri … panoramice, căci de pe vârf coborâm … urgent, datorită pantei iuţi, pe o “alee” străjuită de o pădure tânără. Trecem  printr-o pădure … mai în vârstă (nu înainte de a neglija un braţ drept al drumului),”aleea” devenind drum de exploatare pe care nu îl părăsim până nu ne scoate din pădure la marginea câtorva fâneţe îngrădite, printre care, acelaşi drum, ne conduce în câteva minute, în punctul de unde am pornit drumeţia.

Pentru a vedea imagini de pe traseu, executaţi click aici !

Pentru a parcurge şi alte trasee din Munţii Vrancei, executaţi click aici !

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Website Apps