Ciuperci printre … ciuperci

Fungi (Ciupercile) formează, împreună cu  Monera, Protista, Plantae, Animalia, cele cinci regnuri în care este împărțită lumea vie. Cuvântul ”fungi” ne evocă, în mod obișnuit, ciupercile comestibile și pe cele toxice, neştiind/ignorând, de multe ori, cât de variată este lumea lor atât în ce privește dimensiunile (de la cele invizibile cu ochiul liber până la mărimi, uneori impresionante), cât și formele. Până în prezent au fost descrise peste 100.000 de ciuperci, dar se presupune că ar mai exista peste 200.000 încă nedescrise. Din punct de vedere taxonomic, clasificarea lor a suferit mai multe modificări de-a lungul secolelor. Primul care a observat sporii ciupercilor a fost Gianbattista della Porta (1535?-1615), în anul 1588, fiind considerat primul micologist al lumii. Om de știință și scriitor dramatic renascentist, a trăit  la Napoli dedicându-se studiului filosofiei, astrologiei, alchimiei, matematicii, meteorologiei, filosofiei naturii, subicte ce se regăsesc în cartea sa, Magiae Naturalis, publicată în 1558. Dar lucrarea care pune bazele micologiei (știința care studiază ciupercile) este Nova Genera Plantarum (1792) a lui Pier Antonio Micheli (1679-1737), preot catolic și profesor de botanică în Pisa. El a descoperit rolul de organe de înmulţire pe care îl au sporii ciupercilor fiind, la vremea sa, o autoritate în ce privește cryptogamele (plantele care se înmulțesc prin spori, fără flori sau semințe). Creatorul  micologiei moderne este considerat însă olandezul Christian Hendrik Persoon (1761-1836). A studiat teologia, apoi medicina. Începând cu anul 1802 s-a mutat la Paris unde și-a petrecut restul vieții într-un cartier modest, fiind nevoit să-și vândă ierbarul pentru a duce o viață decentă. Între anii 1805-1807 a publicat două volume din lucrarea Synopsis plantarum în care descrie 20.000 de plante. Munca sa de pionierat a fost în domeniul ciupercior despre care a publicat numeroase lucrări, începând cu Synopsis methodica fungorum. În onoarea sa o varietate de arbore mic, australian, a primit numele Persoonia. În fine, fondatorul taxonomiei moderne a ciupercilor este considerat  suedezul Elias Magnus Fries (1794-1878). El s-a folosit de observațiile microscopice asupra culorii sporilor și dispunerea corpului de fructificație (suprafețele netede, lamelele, cutele sau zimții), considerate criterii de clasificare majore (folosite și în prezent de micologiști). I-a urmat o pleiadă de alți cercetători precum: Miles Joseph Berkley, August Carl Joseph Corda, Anton de Bary, frații Louis Rene și Charles Tulasne, Arthur H. R. Buller, Curtis G. Loyd, Pier Andrea Saccardo. Dezvoltarea biochimiei, geneticii, biologiei moleculare și a biotehnologiei, precum și utilzarea tehnologiei de analiză a AND-ului, dar și a analizei filogenetice au dus la noi clasificări în interiorul regnului Fungi. Ultima clasificare a acestui regn a fost făcută în anul 2007. Conform acesteia sunt propuse 7 diviziuni sau phyla: Microsporidia, Chytridiomycota, Blastocladiomycota, Neocallimastigomycota, Glomeromycota, Ascomycota, Basidiomycota.
Microsporidia –  conţine paraziți uncelulari ai animalelor care trăiesc în țesutul gazdei.
Chytridiomycota – mai cunoscute sub denumirea de chitride, aceste ciuperci produc zoospori (spori asexuali înzestraţi cu flageli – filamente mobile protoplasmatice) care sunt capabili să se miște în mediul umed.
Blastocladiomycota e formată din saprotrofe care se hrănesc cu materii organice în descompunere. Nutriția saprotrofică este un proces al digestiei chimoheterotrofice extracelulare, implicat în procesarea materiei moarte sau în descompunere. Acest tip de nutriție apare atât la saprotrofe, cât și la heterotrofe și este asociată, adesea, cu ciupercile, de exemplu  Mucor (un gen microbial de aproximativ 3.000 de specii ce se găsește, în mod obișnuit, în sol, sistemul digestiv, pe suprafața plantelor și pe materiile vegetale descompuse) sau  Rhizopus (gen de ciuperci comune, saprofite pe plante  și parazite pe animale). Astfel de ciuperci se pot dezvolta pe fructe și vegetale mature, excremente, jeleuri, siropuri, piele, pâine, alune, tutun etc. Câteva specii sunt agenți oportuniști (ușor adaptabili la orice condiții de mediu, deoarece au un mod de viață suficient de flexibil) ai infecțiilor fungale umane și pot fi fatale.
Neocallimastigomycota – sunt organisme anaerobe care trăiesc în sistemul digestiv al mamiferelor mari și, probabil, în alte medii terestre și acvatice.
Glomeromycota – formează micorize arboriculare, penetrând celule corticale ale rădăcinilor plantelor vasculare, ambele specii beneficiind astfel de un surplus de nutrienți.
Ascomycota – sunt cunoscute și ca ciuperci-sac sau ascomicete, formând ascospori localizați în celule sexuale numite ascus/pl. asci. Această categorie include zbârciogii, alte câteva ciuperci relativ comune, trufele, celulele unice ale drojdiei (Saccharomyces, Kluyveromyces, Candida) și multe genuri de ciuperci filamentoase (Aspergillus, Penicillium, Fusarium, Claviceps) care duc un mod de viață saprofit, parazit sau de simbioză mutuală.
Basidiomycota – este una dintre cele mai cuprinzătoare categorii, adesea referindu-se la ”ciupercile superioare” din cadrul regnului Fungi, incluzând grupuri precum: ciupercile/bureții (precum hribii, gălbiorii, ghebele, pleurotusul etc.), iasca, pufăitoarele (printre ele, “frumoasa” stea-a-pământului), falaceele, ciupercile gelatinoase, ciupercile patogene ale cerealelor (cum e rugina cerealelor).
Deși clasificarea ciupercilor se face, în prezent, prin analize de laborator ce ajung până la nivel molecular, metodele standard de identificare folosite de micologiștii amatori și chiar profesioniști sunt asemenea celor din Evul Mediu: prezența sucului la rupere, reacțiile de învinețire, mirosul, gustul, nuanțele de culori, locul în care cresc, aspectul etc. Determinarea pe baza gustului și mirosului este periculoasă, din cauza substanțelor alergenice și a otrăvurilor puternice pe care le conțin unele dintre ele. Pe teren identificarea ciupercilor se poate face apelând la un ghid local. Pentru culegătorii de ciuperci, regulile de urmat sunt: culegeți doar ciupercile pe care le cunoașteți foarte bine; priviți-le cu atenție pentru a nu pune din greșeală în coș o ciupercă toxică; nu puneți mâna pe ciuperci pe care nu le cunoașteți; culegeți doar exemplarele care sunt mature, deoarece atunci pot fi identificate corect; nu cosumați ciupercile decât dacă au fost fierte foarte bine, pentru că unele dintre ele pot fi toxice în stare crudă.

 Phallaceae – este o familie de ciuperci, despre care se estimează că ar conține 22 de genuri și 77 de specii, ce face parte din  diviziunea  Basidiomycota, cunoscute sub denumirea comună de ”ciuperci puturoase”, datorită mirosului lor total dezagreabil. Ele sunt larg răspândite în lume, dar, în mod predominant, la tropice. Au câteva trăsături caracteristice care le disting de celelate familii, cum ar fi: mirosul neplăcut, o masă de spori (unitate de reproducere asexuată) lipicioasă (numită gleba), care se formează la capătul unei ”cozi” numite receptacul. Structura caracteristică a corpului de fructificare (este singular, fără ramificări, și cu o glebă externă, atașată pe partea superioară) face distincția dintre Phallaceae și alte familii care aparțin aceluiași ordin. Mirosul de carne stricată sau de excremente al masei de spori atrage insectele care răspândesc sporii, fie prin ataşare pe ele, fie prin excrementele lor. Deși aspectul corpului diferă de la specie la specie, ciupercile din familia Phallaceae au o trăsătură comună, toate dezvoltându-se dintr-o structură inițială ovală sau rotundă, numită ”ou”, care poate fi, parțial sau total, acoperită cu pământ. Sporii se produc în interior. Corpul de fructificare este, la început, o structură gelatinoasă, sferică sau de forma unui ou, învelită într-o membrană albă ori purpurie/roșie ce are 2-3 straturi. Stratul exterior este subțire, membranos și elastic, iar cel interior este dens, gelatinos și continuu. La maturitate, stratul exterior, numit și pteridium, se deschide și rămâne sub formă de volvă (membrană groasă care înfășoară ca o teacă pălăria și piciorul unor ciuperci tinere, rupându-se apoi neregulat, în timpul creșterii; < fr., lat. volva>) la baza receptaculului. Partea fertilă a corpului de fructificare ia naștere la capătul voluminos, cărnos ori spongios al cozii și poate avea forme diferite: cilindrică, stelată, reticulată (sub formă de rețea). Gleba este, de  obicei, gelatinoasă, adesea cu miros fetid, devenind lichidă prin absorbția apei, și se formează pe partea exterioară a pălăriei sau pe partea superioară a receptaculului.

foto: Sebastian Pușcarciuc M-rea Cârțișoara/SB - 6 iulie 2013

foto: Sebastian Pușcarciuc
M-rea Cârțișoara/SB – 6 iulie 2013

Clathrus archeri (Berk.) Dring (denumirile din engleză, Octopus Stinkhorn, Devils Fingers, sugerează forma acestei ciuperci, asemănătoare cu o caracatiță  – ”octopus cu tentacule puturoase” – sau cu niște degete … diavolești – ”degetele diavolului”)  este o ciupercă apărută recent prin pădurile de la noi, din Europa sau America de Nord, fiind nativă în  Australia, Tasmania şi Noua Zeelandă. Se pare că sporii i-au fost aduși în Europa, la începutul Primului Război Mondial, pe tălpile soldaţilor australieni sau în furajul cailor. Dar cea mai în vogă ipoteză este că au ajuns în Franţa odată cu lâna importată din Australia, la una dintre fabricile de filatură din Munții Vosges, fiind semnalată pentru prima dată de un turist, în 1913; în America de Nord a fost depistată prin anii 1980, fiind ”importată” pentru aspectul său … ornamental !
În Olanda, a fost deja înscrisă pe “lista roşie” a speciilor ameninţate, iar pe litoralul bulgăresc al Mării Negre este ocrotită. Poate fi întâlnită, în funcție de zonă, din mai-iunie până în septembrie.
Pentru prima dată a fost descrisă de micologistul britanic M. J. Berkley, în anul 1860, care i-a dat numele de Lysurus archeri. În urma reclasificărilor de la sfârșitul sec. al XX-lea, britanicul Donald Malcolm Dring (1932-1978), micologist la Royal Botanic Gardens – Kew, a denumit-o Calthrus archeri. Numele genului, ”calthrus”, înseamnă ”colivie”, făcând referire la forma oului după ”spargere”; semnificația epitetului ”archeri” este greu de precizat: se presupune că numele i-ar fi fost dat în amintirea unui botanist, Archer – Thomas Richard Archer Briggs (1836-1891) – , din  Plymouth care a scris o carte despre flora din ținutul natal, ”Flora of Plymouth”; o altă interpretare este că epitetul ar sugera forma arcuită a brațelor.

foto: Sebastian Pușcarciuc Valea Sadului (Munții Cindrel) - 19 iulie 2014

foto: Sebastian Pușcarciuc
Valea Sadului (Munții Cindrel) – 19 iulie 2014

În pădurile noastre nu este o ciupercă prea des întîlnită. De altfel, necunoscătorii o pot confunda ușor cu o floare datorită formei ei insolite.
Se dezvoltă dintr-un “ou” gelatinos cu un diametru de 2-3 cm, formând 4-6 braţe, în mod excepțional 8, iniţial erecte şi unite la vârf, roşiatice (în India şi Tailanda creşte o varietate cu braţele albe) şi acoperite cu pete negre. Pe partea interioară a brațelor se formează gleba ce emană un puternic miros de carne putredă, menit să atragă muştele, asigurându-se astfel împrăştierea sporilor. La maturitate are forma unei stele de mare. Se presupune că acumularea de magneziu în ou, caracteristică, de altfel, phallaceelor, produce, pe lângă zaharurilor necesare dezvoltării ţesutului fertil, şi mirosul fetid. Nu s-a dovedit că este toxică, dar trebuie tratată cu circumspecție. Chiar dacă este tolerată, este totuși un aperitiv riscant. În unele țări, “ouăle” se mănâncă, fiind considerate delicatese, datorită texturii gelatinoase a ţesutului, cu gust de ridiche, neridicându-se totuşi la rangul trufelor sau al unor hribi comestibili ! În stare matură, nu poate fi luată în discuție comestibilitatea ei din cauza mirosului foarte neplăcut. Unii micologiști recomandă, mai în glumă, mai în serios,  consumarea unei astfel de ciuperci doar în condiţii de  supraviețuire. 

foto: Marelena Pușcarciuc Mt. Zboina Verde/M-ții Vrancei 12 septembrie 2010

foto: Marelena Pușcarciuc
Mt. Zboina Verde/M-ții Vrancei
12 septembrie 2010

Phallus impudicus L. – bozuz, burete-puturos/pucios – este cel mai raspândit și, totodată, cel mai cunoscut reprezentant al familiei Phalaceae, atât în țara noastră, cât și pe întreg continentul european, dar și în partea vestică a Americii de Nord. Începătorii în culesul ciupercilor o pot confunda cu zbârciogii; la prima vedere, căci îndată ce îi simt mirosul se lămuresc că e vorba de altceva. Este o ciupercă gregară așa că, dacă vom găsi un ou, privind în jur vom da și de altele. Numele i-a fost dat de Linnaeus care a și descris-o, în 1753.
Ca la toate ciupercile din familia sa, stadiul iniţial este tot un ou, pe jumătate îngropat în pământ, ce poate fi găsit în orice perioadă a anului, în stare de dormitare, sub acele de pin sau sub litieră. Iese din hibernare la începutul verii și îi simțim mirosul prin pădure de prin iunie până prin septembrie. Oul are un diametru de 4-8 cm, fiind atașat de substrat printr-o rețea de micelii. În secţiune, sub peretele exterior de culoare albă sau rozie, se observă un nucleu gelatinos, protejat de o membrană interioară, un strat verzui-negricios, ce devine relativ transparent şi din care se va naşte corpul de fructificare și un nucleu alb ce va deveni coada/piciorul ciupercii. Când oul se sparge se înalță codița albă, spongioasă, de 10-25 cm, goală în interior, la capătul căreia se formează pălăria în formă de clopot, străbătută de o rețea de nervuri şi acoperită cu gelatină verde-brun, în care se află sporii (gleba), ce este responsabilă, printre altele, de mirosul de cadavru emanat de ciupercă (se simte şi de la 4 m depărtare).
Dacă ciuperca este culeasă destul de timpuriu, când conținutul oului e încă alb, este comestibilă, având gust de ridiche. Se poate consuma și la maturitate, doar piciorul, dacă se poate trece cu … vederea mirosul absolut dezagreabil. Ouăle trebuie consumate imediat ce au fost culese, căci ritmul de creştere este extrem de rapid, 10-15 cm pe oră (forţa sa de împingere îi poate permite să străpungă şi asfaltul) !

foto: Marelena Pușcarciuc Mt. Piatra Iorgovanului/M-ții Retezat 6 august 2009

foto: Marelena Pușcarciuc
Mt. Piatra Iorgovanului/M-ții Retezat
6 august 2009

Cu un aspect oarecum asemănător, mai poate fi întâlnită pe la noi încă o phallacee, Mutinus caninus (Huds.) Fr. Pălăria , iniţial portocalie, se transformă într-un ţesut verzui, vâscos şi urât mirositor (gleba). Şi acestei specii i se consumă ouăle. Este comună în Europa (în Ucraina este pe “lista roşie”) şi estul Americii de Nord.

Bibliografie:
http://en.wikipedia.org/wiki/Clathrus_archeri
http://www.kew.org/plants-fungi/Clathrus-archeri.htm
http://en.wikipedia.org/wiki/Mutinus_caninus
http://en.wikipedia.org/wiki/Phallus_impudicus
http://www.ciupercar.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=445&Itemid=88
http://luise-ciuperci.blogspot.ro/2010/12/phallus-impudicus-burete-puturos.html
http://www.eoearth.org/view/article/152895/
http://en.wikipedia.org/wiki/Dikarya
http://www.sydneyfungalstudies.org.au/articles/Amazing%20Stinkhorns.pdf
http://www.rogersmushrooms.com/gallery/DisplayBlock~bid~6601.asp
http://www.first-nature.com/fungi/phallus-impudicus.php
http://www.tocilar.ro/dictionar_explicativ_roman~cuvant-volva.html

Puteți citi despre una dintre cele mai … delicioase ciuperci, executând click aici !

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Munte si flori
© Copyright 2011
Website Apps