Despre ciori

Sub numele generic, popular, ciori, se recunosc 4 specii de corvide (din familie mai fac parte corbii, coţofenele, gaiţele, alunarii etc.): cioara-de-semănătură (Corvus frugileus), cioara-grivă (Corvus cornix), cioara-neagră (Corvus corone) şi stăncuţa (Corvus monedula). Dacă cioara-grivă este uşor de recunoscut după mantila  și pieptul gri, capul şi coada fiind negre, la fel stăncuţa, mai mică decât celelalte ciori, cu irisul alb şi cu o manteluţă, cenuşiu-închis, discordantă faţă de restul penajului, negru, în schimb, cioara-de-semănătură, cu penajul complet negru poate fi uşor confundată cu cioara-neagră; doar că aceasta din urmă e mai rară la noi, fiind întâlnită numai în Banat şi în sudul Ardealului; cioara-de-semănătură are în plus “pantalonaşi” , iar la bază ciocul prezintă o zonă de piele nudă, alburie. La toate aceste specii dimorfismul sexual e aproape absent.

Au în comun dieta, omnivoră, axată totuşi pe o componentă vegetală, cuprinzând seminţe de toate felurile şi fructe variate, şi pe una animală formată, în special, din viermi, larve de insecte, insecte, moluşte, broaşte etc. Devalizează, de asemenea, cuiburile altor păsări de ouă sau de pui. Toate ciorile sunt deosebit de oportuniste; în acest sens, au profitat imediat de avantajele urbanizării care le-a oferit un habitat mai avantajos, mai ales din punct de vedere al asigurării hranei: depozitele de gunoaie din preajma localităţilor. Sunt considerate cele mai inteligente păsări, asemănându-se cu unele specii de maimuțe pentru că folosesc, pentru a obţine hrana, unelte, dar sunt capabile şi să construiască unelte şi chiar să folosească metaunelte.

Ciorile sunt, în general, sedentare, dar pot vagabonda în masă, așa cum se întâmplă în Irlanda și nordul Scandinaviei (în grupuri disparate şi pe direcţii diverse), dacă nu au condiţii prielnice de hrănire sau de climă. În ce privește cuvântul ”cioară” etimologia lui este incertă. Se pare că a pătruns în etapa anterioară sau timpurie a formării limbii române. În DEX-ul din 1998, este considerat de origine albaneză, dar formele apropiate de cea românească din alte limbi, cum ar fi, persană, cumană etc. și din dialecte ca, macedoromân, meglenoromân, sicilian, calabrez, napolitan, piemontez etc. par să ateste o origine dacă sau preindoeuropeană (conform  DER (1958-1966) & http://dexonline.ro/definitie/cioara)

Cioara-de-semănătură (cioară-de-câmp, corb-de-seceriș) Corvus frugileus L.

Valea Lăloaia/Masivul Lapoș/Munții Ciucului foto: Marelena Pușcarciuc - 3 martie 2013

Valea Lăloaia/Masivul Lapoș/Munții Ciucului
foto: Marelena Pușcarciuc – 3 martie 2013

Este o specie rezidentă la noi, fiind larg răspândită în Europa și Asia, Orientul Apropiat etc . Populația care cuibărește pe continentul european este extrem de numeroasă (între 10.000.000-18.000.000 de perechi, echivalentul a 30.000.000-54.000.000 de indivizi); între anii 1970-2000, tendința a fost de creștere. Deși în momentul actual se constată, în câteva țări, o rată în scădere a numărului de indivizi, în altele sporul de creștere este constant. Din punct de vedere al vulnerabilității se consideră că este în siguranță. În România între anii 1990–2002 s-au înregistrat între 350.000 – 420.000 de perechi care cuibăreau, trendul fiind în creștere. La nivel global se estimează că ar exista între 61.200.000-216.000.000 de indivizi. A fost introdusă şi în Noua Zeeleandă, unde a beneficiat de statut de pasăre ocrotită mult timp, pentru a fi decimată cu obstinaţie în ultimii ani. Probleme de efectiv, prea numeros, există în multe localităţi europene (în Viena sunt 250.000 de exemplare), în unele fiind angajate servicii speciale de ținere sub control a numărului de exemplare, fără eradicare.

foto: Vasile Boaru - 20 octombrie 2012 - Rădăuți

foto: Vasile Boaru – 20 octombrie 2012 – Rădăuți

Cioara-de-semănătură este poate cea mai comună dintre ciori, mai ales că are obiceiul de a forma mari colonii a căror imagine a devenit o obişnuinţă pentru locuitorii multor oraşe, cu deosebire seara, când membrii lor revin la cuiburi și se instalează pe vârfurile copacilor din parcuri sau de pe marginea străzilor. Dis-de-dimineaţă, cu o oră înainte de răsăritul soarelui, ciorile-de-semănătură pleacă în căutarea hranei, singura preocupare pe durata zilei: dimineaţa adună ce găsesc la suprafaţa solului, după-amiază scormonesc pământul, iar seara cercetează sistematic arealul; evident, schema are adaptări specifice zonei, mai ales dacă e vorba de platformele de gunoi de pe lângă localităţi. [Pentru a vedea o cioară-de-semănătură umblând după hrană, efectuați click aici !]. Marile cârduri de ciori pot produce pagube însemnate culturilor agricole, atât în perioadele de debut (după însămânţare, dacă adâncimea e mai mică de 4 cm), cât şi la maturitate. Se folosesc tot felul de metode pentru a evita neajunsurile (care pot însemna compromiteri de recoltă), ca de pildă înmuierea seminţelor într-un lichid cu gust dezagreabil pentru ciori, sau folosirea emiţătoarelor de sunete care să le sperie etc. Pe de altă parte, cantitatea de viermi, larve, insecte, şi ele dăunătoare agriculturii, adunate de o colonie de ciori este impresionantă, ceea ce le face şi folositoare. Sunt urmărite de vânători pentru pagubele produse efectivelor de păsări mici ce-şi instalează cuiburile pe sol, precum prepeliţele, de exemplu ! Este printre păsările care își fac rezerve pentru iarnă, ascunzând hrana în pământ. Este o mare consumatoare de nuci pe care le aruncă pe pământ pentru a le sparge și a le ciuguli miezul. Cioara-de-semănătură are aceeași dimensiune cu  cioara-grivă (Corvus cornix) și cu cioara-neagră (Corvus corone). Ea are penajul negru cu reflexe roșii-liliachii, în lumina soarelui. Adulții au o zonă de piele albicioasă-cenușie la baza ciocului în dreptul ochilor, iar penele de pe cap, gât și umeri sunt mai dense și mătăsoase. Ghearele și picioarele sunt, în general, negre, iar ciocul îi este gri spre negru. Puii imaturi seamănă foarte mult cu cioara-neagră cu care au în comun penele faciale, pe care le pierd însă după 6 luni și le lipsește pata de la baza ciocului; oricum pot fi identificați prin faptul că au ciocul mai drept, mai subțire și mai ascuțit. Cioara-de semănătură iernează în cete foarte mari până în februarie când se întoarce la locurile proprii pentru a se pregăti de cuibărit, perechea păzindu-și foarte bine arealul. În timpul perioadei de curtare, masculul merge țanțoș de jur-împrejur, plecându-și capul, afișând diferite posturi și croncănind. Înainte de împerechere, el poate chiar să-și hrănească femela, golindu-și conținutul gușii în ciocul femelei.

Balta Costișa/Costișa/Homocea/VN foto: Radu Pușcarciuc - 14 iulie 2013

Balta Costișa/Costișa/Homocea/VN
foto: Radu Pușcarciuc – 14 iulie 2013

În general, specia este persistent monogamă. Perioada de reproducere debutează odată cu venirea primăverii, pe la sfârșitul lui martie, când cuplul îşi construieşte un cuib format din crengi rupte din copaci, mai rar culese de jos sau furate din cuiburile vecine, cu interiorul căptuşit cu muşchi sau alte materiale. Cele 3-6 (şi 9) ouă albăstrii sau gri-verzui sunt clocite de femelă în jur de 18 zile, în acest timp masculul având sarcina să o hrănească. Puii rămân în cuib aproximativ 40 de zile, fiind dependenți de părinți, în ce privește hrana, până împlinesc două luni, devenind total independenți la vârsta de cinci luni, după care se integrează în colonii formate din păsări tinere cu teritorii de hrănire proprii. Epitetul specific ”frugilegus”, dat de Linnaeus în 1758, provine din latină, și poate fi tradus prin ”culegătoare de cereale”.
Bibliografie:
http://www.arkive.org/rook/corvus-frugilegus/#src=portletV3api
http://www.birdlife.org/datazone/speciesfactsheet.php?id=5773#FurtherInfo
http://www.bbc.co.uk/nature/life/Rook_(bird)
http://avibase.bsc-eoc.org/species.jsp?lang=RO&avibaseid=1078FFEA23D9DD25&sec=wiki
http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/8062106.stm
http://fr.wikipedia.org/wiki/Corbeau_freux

Cioara-grivă (cioară-vânătă) – Corvus cornix L.

Valea Trotușului/Onești foto: Marelena Pușcarciuc - 23 martie 2012

Valea Trotușului/Onești
foto: Marelena Pușcarciuc – 23 martie 2012

Este destul de comună și, deşi e văzută adesea în grupuri, nu formează colonii, făcându-şi cuiburile în arbori apropiaţi (ciorile-de-semănătură au doar grijă ca între cuiburi să nu fie mai puţin de 1 m). Poate fi întâlnită în liziere, luminișuri, în zonele agricole, zone deschise, cu tufișuri, dar și în parcurile urbane, pe falezele costiere, estuare, delte. Este o pasăre omnivoră, hrănindu-se cu insecte moluște, fructe și pește. Produce pagube însemnate în rândul altor păsări (prepeliţe, potârnichi, păsări de baltă, cărora le mănâncă ouăle şi puii), dar şi printre insectele dăunătoare agriculturii !

Manifestă o puternică aversiune faţă de păsările răpitoare, ulii, bufniţe, pe care le atacă, mai ales dacă se apropie de zona în care îşi au cuibul. [Pentru a vedea câteva secvențe ale unui atac asupra unui uliu, executați click aici !]

Este răspândită în aproape toată Europa, excepție făcând sudul Franței și Peninsula Iberică, până în  regiunile estice ale Orientul Mijlociu. Este migratoare doar parțial: populațiile din nordul Europei se îndreaptă spre coastele occidentale și meridionale pe la sfârșitul lunii septembrie și se întorc la locurile de cuibărit prin februarie-martie; cele sudice sunt sedentare sau doar în trecere. Cioara-grivă trăiește în perechi sau în grupuri mici. Când hrana este abundentă se adună și în stoluri mari. Cuplul rămâne împreună pentru mai mulți ani și revine, de regulă pe vechiul teritoriu pentru a-și reconstrui cuibul care este izolat într-un arbore sau la baza unui tufiș. Acesta este făcut din ramuri uscate, tulpini de ierburi și are cupa căptușită cu mușchi de pământ și păr. Ambii parteneri participă la construirea lui. Prin aprilie-mai femela depune 4-6 ouă pe care le clocește cam 18 zile, timp în care masculul îi aduce mâncarea. Puii rămân în cuib cam 5-6 săptămâni.

Determinată și denumită de Linnaeus în anul 1758 ca specie, a fost considerată ulterior o subspecie (C. corone cornix) a ciorii-negre (Corvus corone). În anul 2002 British Ornithologists’ Union’s Records Committee a luat decizia ca acestă specie să revină la statul inițial, acordat de Linnaeus, de specie, însă mulți ornitologi nu sunt de acord cu acestă separare și continuă să o clasifice ca subspecie, cum este și cazul site-ului http://www.birdlife.org/. Din acest motiv, statisticile privind răspândirea şi populaţiile, studiile legate de comportament fac adesea referire la ambele specii, la … grămadă !.

În zbor seamănă cu cioara neagră: are bătăi ample de aripi și zbor planat cu aripile lăsate. Dar şi ca siluetă și dimensiune  aduce cu cioara-neagră, de care se deosebește totuşi prin coloritul penelor: capul, gușa, aripile, coada, tibia și ciocul îi sunt negre, iar corpul este gri. Dacă lumina nu este bună, nu se observă diferența de culoare, dar  la o examinare mai atentă se pot sesiza subtilitățile de culoare, în special, la cioara-grivă europeană, la care griul este mai închis, cu tente arămii, bej sau roșcate, în funcție de lumină sau de culorile mediului. De asemenea, aripile negre au reflexii verzui-bleu, irizante. La limita de întâlnire a ciorii-grivă cu cioara-neagră, pot să apară, în cazuri foarte rare, hibrizi ce prezintă un amestec variabil al penajului celor doi părinți. Este, ca și suratele ei, destul de zgomotoasă. În Anglia este o specie slab conservată, deoarece există o lege care permite omorârea ei și distrugerea ouălor. Este, totodată, percepută ca periculoasă pentru șeptel, crezându-se că omoară sau rănește mieii și oile imobilizate. Chiar dacă ar provoca câteva probleme de asemenea natură, percepția este mai puternică decât realitatea și, de aceea , de-a lungul secolelor, tendința a fost de exterminare a ei. Epitetul specific ”cornix” dat de Linnaeus pare să fie luat din lucrarea poetului latin Ovidius, ”Metamorfozele”, în care acesta relatează despre  Cornix/Coronis, fiica lui Coroneus din Phocis (una dintre unitățile regionale ale Greciei), care a fost transformată în cioară de Atena/Minerva,  pentru a o salva de Neptun/Poseidon.

Propunem această etimologie, deoarece și denumirea genului din care face parte lebăda, ”Cygnus”, este preluat tot din ”Metamorfozele” lui Ovidius, unde numele Cygnus este purtat de mai multe personaje. Dintre ele, numele fiului lui Apollo și al nimfei Hyrie a fost ales pentru a denumi eleganta pasăre . Era un tânăr arogant și pasionat de vânătoare, tratându-i pe tinerii, care îl adorau, cu desconsiderație. Aceștia încep să-l disprețuiască, doar unul dintre ei, Phylius, continuând să-i fie devotat; dar Cygnus rămâne insensibil. Mai mult de atât, pentru a scăpa de el, Cygnus îi încredințează trei misiuni, ultima dintre ele fiind să aducă la altarul lui Zeus un taur pe care să-l prindă cu mâinile goale. Fiind ajutat de Hercule, el reușește să ducă taurul la altar, dar hotărăște ca, pe viitor, să nu-i mai îndeplinească dorințele lui Cygnus care, simțindu-se părăsit, se aruncă în lacul Conope; la fel a făcut și mama sa Hyrie. Apollo i-a transformat pe amândoi în lebede. În versiunea lui Ovidius Phylius refuză să-i dea boul îmblânzit lui Cygnus. Acesta simțindu-se astfel disprețuit se aruncă de pe o stâncă și, în timpul căderii, se transformă în lebădă care  își ia zborul spre depărtări. Mama sa, crezându-l mort, îl jelește și acoperă cu lacrimile sale împrejurul pe care îl transformă într-un lac, numit  Hyrie.

Denumirea de ”grivă”, este un substantiv format prin schimbarea valorii morfologice a formei de feminin a adjectivului ”griv, – ă”, care înseamnă ”cenușiu”, ”pestriț”, ”gri cu alb”, ”sur”, ”sein”,  de la care au derivat apoi cuvintele ”Grivei” și ”grivan” (șobolan). Provine din neogreacă (”grivos”), fiind intrat la noi prin intermediul  limbii bulgare (griv).
Bibliografie:
http://en.wikipedia.org/wiki/Coronis_(mythology)
http://www.arkive.org/hooded-crow/corvus-cornix/
http://hallo.ro/search.do?l=ro&d=en&query=hooded+crow+[Corvus+corone+cornix]
http://blx1.bto.org/birdfacts/results/bob15673.htm 
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Metamorphoses_characters
http://www.oiseaux.net/oiseaux/corneille.mantelee.html
http://en.wikipedia.org/wiki/Cygnus_(mythology)
http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/8062106.stm Gygnus
http://dexonline.ro/definitie/grivei
http://fr.wikipedia.org/wiki/Corneille_mantel%C3%A9e

Cioara-neagră (Corvus corone L.)
Din anul 2002, a fot recunoscută ca specie disinctă, așa cum o definise Linnaeus. Are aceeași dimensiune cu cioara-de-semănătură de care diferă prin penajul în totalitate negru cu reflexii albăstrii-purpurii. Ciocul este gros cu vârful curbat. Este răspândită în centrul și vestul Europei și în Asia unde este considerată subspecie, fiind denumită Corvus coronis orientalis. Datele despre cioara-neagră sunt nedetaliate, atâta timp cât site-ul http://www.birdlife.org/ nu recunoaște existența ca specie a ciorii-grive care este considerată încă subspecie a acesteia. Luate împreună, cele două specii nu se apropie de pragul de vulnerabilitate. În Europa cuibăresc 7.000.000 – 17.000.000 de perechi ce ar echivala cu un număr de indivizi cuprins între 21.000.000 – 51.000.000. (între 25 – 49% din populația globală care este evaluată la 200.000.000 de exemplare). În România este nativă și nu este încă periclitată, numărul perechilor cuibăritoare, înregistrate între anii 19998 – 2002, cuprins  240.000 – 320.000,  fiind ținut sub control (!) prin vânare, ce are loc în intervalul 1 iunie-31 martie. Ca și celelalte specii are o mare capacitate de a se adapta în funcție de viața omului,și, de aceea, poate fi găsită în preajma localităților, a căilor ferate, a drumurilor de unde își poate procura hrana mai ușor. Este, aidoma suratelor ei, omnivoră, hrănindu-se cu moluște, melci, vertebrate mici, vegetale și cereale, dar și păsări mici, ouă de păsări, stârvuri (denumirea în engleză – ”carrion”= stârv, mortăciune – denotă această preferință). Hrana care are un înveliș tare, precum nucile, crustaceele, este lăsată să cadă pe pământ pentru a se sparge și pentru a putea fi scos mai ușor interiorul.  Este o pasăre prevăzătoare, îngropându-și hrana în pământ, pentru ”zile negre”. Habitatul ei obișnuit îl reprezintă câmpurile deschise cu pâlcuri de arbori dispersați, zonele aride, falezele costiere, plajele, estuarele etc. Este o specie sedentară  și foarte teritorială. La începutul verii, la crepuscul se adună în grupuri, de regulă, aceleași, pentru a pleca în căutarea hranei. În general, posedă un teritoriu foarte mare și cuplurile trăiesc  dispersate și separate, adunându-se în grupuri, mai mult sau mai puțin numeroase, când găsesc o sursă de hrană mai abundentă. Când simt prădători aerieni ori tereștri, cuplurile dintr-o zonă se adună pe coroana câte unui arbore, scoțând sunete stridente și neobosite. Cioara-neagră are un zbor destul de lent, cu bătăi normale de aripi, și planări foate rare, mulțumindu-se să rămână la altitudini scăzute. Zborul nupțial al masculului este rapid, cu coborâri în picaj și croncănituri intense. La construirea cuibului participă ambii parteneri. Masculul aduce femelei, care aranjează cuibul, iarbă, frunze uscate, lână, păr, hârtie, crenguțe, pene. Prin aprilie-mai, în funcție de vreme, femela depune 3-5 ouă, albastre-deschis sau verzi, pătate cu maro-închis, pe care le clocește în jur de 18-20 de zile. În tot acest timp masculul îi aduce mâncare. În primele zile puii sunt hrăniți de mamă, prin regurgitare, apoi, de ambii părinți care le aduc, la început viermi, apoi hrană tot mai diversificată, devenind independenți după aproximativ 35 de zile, dar rămân în preajma familiei încă o vreme. Pe lângă trăsăturile comune cu celelalte specii, cioara-neagră are și curiozități specifice. Astfel, este cunoscută pentru faptul că sunt exemplare ce le permit furnicilor să mișune pe corpul lor; de asemenea, este cunoscut interesul acestei păsări pentru foc, fiind văzuți indivizi care duc la cuib materiale aprinse.

Sensul epitetului specific ”corone” trebuie căutat tot în mitologia antică. În  legendele antice grecești şi, implicit, romane, mai multe personaje feminine purtau numele de ”Coronis”, dar numai două au legătură cu subiectul nostru. În ”Metamorfoze” Ovidius preia legenda despre Coronis, o prințesă muritoare, fiica regelui Coronaeus, din Lapiths/Thesalia, iubita zeului profet, vindecător, al luminii şi al muzicii, Apollo, fratele geamăn al zeiței Artemis/Diana. Legenda spune că în vreme ce Apollo era plecat, Coronis care era însărcinată cu Asclepius/Asclepios/Aesculapius (fiul lui Apollo), viitorul zeu vindecător și al artelor medicale de la care a rămas simbolul medicinei și al farmacologiei, șarpele încolăcit pe baston, se îndrăgostește de Ischys fiul lui Elatus (căpetenia capitalei Larisa dinThesalia). Când se întoarce, Apollo este înștiințat de cioara albă, pe care o lăsase să-i păzească iubita, despre infidelitatea acesteia. Furios că cioara nu i-a scos ochii lui Ischys îndată ce s-a apropiat de ea, a blestemat-o să i se coloreze penele în negru. După ce îl omoară pe Ischys, Apollo a trimis-o pe pe sora sa, Artemis, s-o omoare pe Coronis cu săgețile ei mortale (în alte variante, chiar Apollo ar fi ucis-o). Zdrobit de durere, în ciuda cruzimii pe care o arăta, Apollo, când vede că flăcările încep să învăluie trupul iubitei, poruncește, în ultimul moment, ca fiul lui să fie scos din pântecele mamei și să fie încredințat înțeleptului centaur Kheiron /Chiron care, ulterior, l-a învățat arta plantelor  tămăduitoare, Asclepios/Esculap devenind zeul medicinii. Coronis a fost apoi trimisă în cer, printre stelele care formează constelația Corvus, a șaptezecea constelație ca mărime. Cuvântul ”corone” provine din limba greacă antică, preluat apoi și în limba latină, unde “coronis” are sensul de “cioară” dar şi de “curbat”. Pe lângă aceste înţelesuri cuvântul latin ”koronis”  mai denumea și apostroful care marca rostirea legată a două cuvinte, dar și simbolul ce se punea la sfârșitul unei secțiuni importante sau al unui text poetic ori în proză; iar în lucrările anticilor timpurii simbolurile aveau și forme de păsări !
Bibliografie:
http://www.linneatanner.com/blog/apollo-god-of-healing/
http://en.wikipedia.org/wiki/Coronis_(mythology
http://www.linneatanner.com/blog/apollo-god-of-healing/
http://en.wikipedia.org/wiki/Coronis_%28textual_symbol%29
http://www.arkive.org/carrion-crow/corvus-corone/
http://www.oiseaux.net/oiseaux/corneille.noire.html
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Metamorphoses_characters
http://www.constellationsofwords.com/Constellations/Corvus.html
http://en.wikipedia.org/wiki/Coronis_%28textual_symbol%29

Stăncuţa (stancă, ceucă, cioacă, ciochiţă, ciorică, ciovică, crancău, lisarcă, stăncuşoară, cioară-gulerată, cioară-pucioasă, papagal-ţigănesc, porumbel-ţigănesc) – Corvus monedula L.

Buzău foto: Marelena Pușcarciuc - 20 mai 2011

Buzău
foto: Marelena Pușcarciuc – 20 mai 2011

Este cea mai mică din familia ciorilor, fiind o specie larg răspândită în Europa, vestul Asiei și nordul Africii. În general este rezidentă în țările în care este nativă, dar populațiile nordice și estice, iarna, migrează spre sud sau vagabondează în zone cu o climă mai blândă. Nu este o pasăre vulnerabilă, numărul de indivizi fiind în creștere, deși s-au înregistrat perioade în care a fost vânată, deoarece producea mari pagube agricultorilor. În Europa populația care cuibărește numără între 5.200.000 și 15.000000 de perechi ce echivalează cu 15.600.000-45.000.000 de indivizi. Se estimează că la nivel global pupulația ar putea ajunge  la 90.000.000  de indivizi, număr nevalidat din cauza lipsei datelor complete. În România, conform  cifrelor comunicate site-ului http://www.iucnredlist.org/, între anii 2000-2002  se înregistrau cam 250.000 – 400.000 de perechi, rata fiind în ușoară creștere. Stăncuța este o pasăre sociabilă asociindu-se în stoluri ce pot număra sute de perechi, care își petrec  noaptea sau sezonul de după clocit împreună. În interiorul stolului este o structură de grup cu o ierarhie liniară strictă, cu indivizi ”mai bine cotați” cărora li se supun cei de rang inferior, perechile formate având același statut. Masculii tineri își obțin rangul social înainte de împerechere, iar femela va avea același rang ca și ei. Femelele fără pereche au rangul cel mai de jos și sunt ultimele care au acces la hrană sau la adăpost. În cazul în care un mascul lipsește din grup în timpul luptelor pentru dominație și de formare a perechilor, la întoacere el va deveni un mascul dominant și își va alege una dintre două femele fără pereche care va avea același statut ca al ”soțului”. Ocazional, stolul practică ”uciderea din milă” (eutanasierea) a suratelor bolnave sau rănite.

S-au făcut experimente pentru a se vedea dacă stăncuțele urmăresc privirea omului. În acest sens, s-a investigat senzitivitaea unei perechi de stăncuțe în două situațiii. În prima situație, conflictuală, s-a măsurat încetineala de a găsi hrana în fața unei persoane familiare sau nefamiliare în funcție de poziția și orientarea privirilor direct spre hrană. În circumstanțe de cooperare s-a testat dacă stăncuțele s-au folosit de indiciile umane de atenționare ori comunicaționale pentru a localiza hrana ascunsă. Păsările au fost sensibile la indiciile de comunicare ale omului în împrejurarea conflictuală, dar abia au răspuns în situația de cooperare. Concluzia trasă a fost că, fie păsările au tendința naturală de a fi atente la ochii conspecificilor, fie că urmărirea privirii omului este efectul unui contact intens cu acesta pe parcursul socializării.

foto: Vasile Boaru - 8 iunie 2013 - Rădăuți

foto: Vasile Boaru – 8 iunie 2013 – Rădăuți

Habitatul stăncuței cuprinde stepele, pășunile, terenurile cultivate, stâncile de pe țărmuri și orașele. Se hrănește la sol cu insecte, larve, fluturi, melci, rozătoare mici, păsări tinere, fructe și semințe. Cea mai mare parte a dietei constă din vegetale, cu excepția intervalului de cuibărit când hrana devine predominant animală. Ciugulește la sol, în zone dschise, dar nu se sfiește să-și caute hrana pe străzi, în grădini, containere și gropi de gunoaie, în special dimineața când oamenii sunt mai puțin prezenți. Folosește diverse metode de a se hrăni: scurmă pământul, ciugulește ori explorează solul. Spre deosebire de alte corvide, își petrece mult timp analizând și întorcând cu ciocul obiectele găsite. De altfel, este cunoscută ca fiind o mare colecționară de obiecte strălucitoare pe care le duce la cuib. Se așază pe spatele animalelor pentru a ciuguli insecte parazite, dar și pentru a culege fire de lână și păr pentru cuib. Este o păsăre oportunistă în ce privește hrana, dar are și o trăsătură distinctă care o deosebește de alte specii de păsări, împărțirea hranei cu indivizi conspecifici, practică întâlnită la multe păsări, însă numai în context parental sau de curtare a partenerului. Comportamentul neobișnuit este explicat fie ca o relație de mutualism pentru evitarea confruntărilor, fie pentru impunerea/acceptarea locului în ierarhie. În perioada de împerechere, masculul și femela își aranjează unul altuia penele de pe ceafă. Stăncuțele devin mature, din punct de vedere sexual, în al doilea an de viață. Perechile cuibăresc în colonii ce colaborează la apărarea cuiburilor. Își construiesc cuiburile în scorburi, în găurile din stânci, , în turle de biserică, în clădiri părăsite, în nișele celor locuite, căutând, în general, locuri acoperite. Perechea strecoară, în cavitatea găsită, bețigașe, formând o platformă pe care va sta cuibul căptușit cu păr, lână, iarbă uscată și alte materiale. Apoi femela depune 4-5 ouă (uneori chiar mai multe) care au culoarea mai deschisă decât cele ale altor specii de corvide. Acestea sunt netede, strălucitoare, de culoare bleu sau bleu-verde cu stropi maronii sau gri-violet. Clocitul durează 17-18 zile și la ieșirea din ou puii sunt golași și orbi, fiind hrăniți de părinți în jur de o lună.  Devin total independenți după vârsta de două luni. În anii în care hrana este insuficientă, adulții asigură puilor hrana minimă, consevându-și energia, ceea ce, adesea, duce la moartea puilor. Foarte rare sunt situațiile în care mai are loc și o a doua pontă. În comparaţie cu adulţii, penajul juvenililor este mult mai lipsit de strălucire și mai puțin demarcat: au capul negru de culoarea funinginii, uneori cu o slabă strălucire de gri, cu maro vizibil la bază penelor; spatele și lateralele gâtului sunt gri-închis, iar partea ventrală este de culoare negru-șters; penele de la coadă sunt mai înguste, negre și lucioase. La adulți penajul este negru-stălucitor, în cea mai mare parte, cu reflexii purpurii sau albastre pe calotă, frunte și penele secundare și cu străluciri verzi-albăstrii pe gât și penele primare. Obrajii, ceafa și gâtul sunt gri-deschis spre gri-argintiu, iar părțile ventrale au culoarea ardeziei (gri-închis). Picioarele și ciocul robust sunt negre. La bază ciocului are țepi rictali (un păr aspru ca niște pene ce crește în jurul ciocului). Irisul adulților este gri sau argintiu, iar al juvenililor trece de la albastru-deschis la maro și devine gri abia pe la vârsta de un an. Nu există deosebire între sexe, doar că la mascul, odată cu îmbătrânirea, penele de pe cap și gât își pierd din strălucire. De-a lungul timpului stăncuța a fost vânată pentru protejarea recoltelor. Şi în prezent, din 2003, printr-o directivă privind păsările, a Uniunii Europene,  stăncuţa a fost listată ca specie potențială de a fi vânată. În ce privește etimologia cuvântului ”stancă”  se presupune că ar proveni din numele de femeie Stanca, ce își are rădăcinile în sârbescul Slanka. De fapt, folosit peiorativ, cuvântul face referire la o  femeie cu pielea mai închisă la culoare. Epitetul specific, dat de Linnaeus, ”monedula”, este un derivat al latinescului ”moneta” (= bani) și se pare că sugerează apetența stăncuței de a aduna obiecte lucioase, inclusiv monede, pe care le duce și le ascunde în cuib.
Bibliografie:
http://www.waidmannsheil.ro/Cioara%20Stancuta.html
http://www.descopera.ro/natura/6849690-60-de-lucruri-pe-care-nu-le-stiai-despre-ciori-corbi
http://www.vanatoare.info/specii-de-vanat/cioara-griva/
http://en.wikipedia.org/wiki/Western_Jackdaw
http://www.cell.com/current-biology/retrieve/pii/S0960982209008793
http://www.dexonline.news20.ro/cuvant/stancuta.html
http://dorinstef.blog.com/dictionar-de-regionalisme-si-arhaisme-din-maramures/
http://www.arkive.org/jackdaw/corvus-monedula/#src=portletV3api
http://www.birdlife.org/datazone/speciesfactsheet.php?id=5758
http://casacuperusi.wordpress.com/pasarile-romaniei/pasari-din-romania-ii/

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.