Vânturelul-roşu

Vânturel-roşu – Falco tinnunculus L.

Este cel mai răspândit şoim de pe continentul european, trăind însă şi în Africa şi în Asia, dar, ocazional, ajunge şi pe coastele estice ale Americii de Nord. A colonizat chiar şi unele dintre insulele Oceaniei, unde s-au văzut însă puţine exemplare. Nu are habitate preferenţiale, fiind întâlnit de la câmpie până la înălţimi de 4.500 m.

Este unul dintre şoimii mici, având o talie de 30-35 cm, dar cu aripile desfăcute atinge 65-80 cm. Femela are însă dimensiuni mai mari: dacă masculul are o greutate medie de 155 g (maximum 250 g), femela ajunge la 300 g (în medie, 185 g). El este mai mic comparativ cu alte păsări răpitoare şi mai mare decât obişnuitele păsări cântătoare.

Ca şi alte specii de şoim are aripi lungi si o coadă distinctivă, lungă. Penajul este, în principal,  cărămiziu-luminos cu puncte negricioase pe spate şi galben-maroniu pe abdomen. Ciocul încârligat este gri-albăstrui, iar caşul (structura ceroasă de la baza ciocului) şi inelul subţire din jurul ochilor sunt de culoare galben-deschis. Picioarele sunt, de asemenea, galbene. Spre deosebire de cele mai multe răpitoare, la vânturelul-roşu apare dimorfismul sexual care este mai evident în ceea ce priveşte coloritul. Masculul are părţile superioare maro-castanii punctate şi dungate cu negru (are mai puţine puncte decât femela),  iar calota şi coada sunt gri-albăstrii. Coada are o singură dungă neagră la margine. Pieptul şi burta sunt maro cu puncte negre. Femela este mai închisă la culoare decât masculul, are penajul de deasupra maro-deschis cu puncte negre, aşezate în semicerc, mai dese şi mai multe decât la mascul, iar aripile si fundul  sunt cu dungi negre. De-a lungul cozii sunt, de asemenaea, dungi negre. La ambele sexe vârful cozii este negru cu o margine îngustă albă. Juvenilii sunt aidoma femelelor adulte, dar dungile de pe abdomen sunt mai late; galbenul părţilor dezgolite este mai pal. Puii abia ieşiţi din ou sunt acoperiţi cu puf alb care se schimbă într-un veşmânt pufos, gri-maroniu, înainte de a le creşte penele adevărate.

Ca cele mai multe păsări de pradă, vulturelul-roşu nu are câmpul vizual foarte dezvoltat şi, de aceea, nu este capabil să fixeze prada mică de la mare distanţă. Este o pasăre diurnă, care vânează insecte mari (lăcuste), şoareci, broaşte, şopârle, dar şi, mai rar, păsări mici. Îi este specific zborul staţionar, realizat prin bătăi rapide din aripi (“zborul Sfântului Duh”), la circa 7-15 m de sol, timp în care îşi pândeşte prada, lăsându-se apoi brusc asupra ei. Numele de vânturel (“bate vântul !”) i se trage tocmai de la acest fel de zbor. (Click aici, pentru a vedea vânturelul-roşu în “zborul Sfântului Duh” !)

O altă tehnică de vânătoare este de a sta  cocoţat pe crengile copacilor sau pe stâlpi, pentru câteva clipe, supraveghind terenul, iar la vederea prăzii, să se năpustească asupra ei. De asemenea caută câte o insulă de iarbă şi, zburând la nivelul solului, vânează prada cu care se întâmplă să se intersecteze.

Face cam 4-8 zboruri pe zi. Se ştie că poate face câteva zboruri succesive. Prada prinsă este depozitată pentru a fi consumată ulterior. Un pui consumă 67-68 g, echivalentul a 3-4 zboruri pe zi

Vânturelul-roşu migrează iarna din zonele reci temperate spre sud. De pe meleagurile noastre plecă în anii mai reci, prin august-septembrie, spre nordul şi centrul Africii (în iernile blânde, masculii, pot ierna la noi); se întorc la începutul primăverii. Este o pasăre care preferă spaţiile largi: câmpuri, locuri părăginite, tufărişuri, mlaştini. Nu îşi construiesc singuri cuiburile, ci le folosesc pe cele părăsite ale gaiţelor sau pe ale ciorilor din vârfurile copacilor, de pe stânci, din clopotniţe sau alte clădiri înalte.

Prin martie-aprilie femela depune 3-6 ouă pe care le cloceşte cam o lună, masculul fiind responsabil cu aducerea hranei la cuib, situaţie care se prelungeşte încă o vreme după ce puii ies din ou. Mai apoi, puii sunt hrăniţi de ambii părinţi. Familia stă împreună 4-5 săptămâni, timp în care puii învaţă să se hrănească şi să zboare. Puii ajung la maturitate sexuală în sezonul următor de cuibărit.

La nivel global specia nu este în pericol, populaţia rămânând la un număr constant de perechi, circa 1-2 milioane, din care 20% se află în Europa, deşi în anumite perioade numărul a fost în scădere, din cauza folosirii pesticidelor.

Media de viaţă este de 2 ani, cam 70% dintre vânturei-roşii murind înainte de împlinirea primului an de viaţă, însă durata biologică de de la bătrâneţe până la moarte poate ajunge până la 16 ani. Recordul înregistrat este de 24 de ani.

Bibliografie:
– http://www.eukarya.ro/enciclopedie/regnul-animalia/falco-tinnunculus-vanturel-rosu
– http://www.banaterra.eu/romana/v-nturel-ro-u-falco-tinnunculus
– http://www.animale-salbatice.ro/vanturelul-rosu-falco-tinnunculus.html
– http://en.wikipedia.org/wiki/Common_Kestrel
– http://fr.wikipedia.org/wiki/Faucon_cr%C3%A9cerelle

Dacă doriţi să aflaţi informaţii şi despre alte păsări descrise de noi, executaţi click aici !