Orhideele genului Dactylorhiza

Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la informația de pe acest site vă oferim un … ghid de utilizare; executați click aici !

Atenţie: imaginile au ipostaze de zoom, accesibile cu câte un click executat pe fiecare !

Multă vreme inclus în genul Orchis (s.l. – sensu lato, n.n.), genul Dactylorhiza Neck. ex Nevski constituie, în continuare, din punct de vedere taxonomic, spațiul unor ample controverse în literatura de specialitate, având drept cauză marea variabilitate a speciilor sale și ușurința cu care acestea hibridează – ce au drept consecință apariția de caractere intermediare chiar în rândul aceleiași populații. Din aceste motive, numărul speciilor acceptate ca atare este diferit, variind între 12 și 75, în funcție de curentul taxonomic și criteriile pe care le ia în calcul fiecare taxonomist. Mai mult de atât, a apărut și o recentă dispută legată de apartenența la gen a speciei Coeloglossum viride (singura a genului în speță): filogeneticienii își argumentează această … pretenție pe baza existenței unui strămoș comun, dar morfologiștii mizează pe diferențele … morfologice, ca și pe modalitățile diferite de atragere a polenizatorilor.
Din punct de vedere citogenetic, deși numărul bazic de cromozomi este x = 20, genul cuprinde și specii diploide (2x = 40) sau chiar poliploide (2n = 4x=80; 2n = 6x = 120). Speciile genului sunt răspândite îndeosebi în zona boreal-temperată, mai puțin în zonele mediteraneene. Cresc în Islanda, din Scandinavia până în Africa de Nord, din Rusia până în Himalaya, Coreea și Japonia, din Madeira, până în Siberia și în Canada. Plantele genului pot fi întâlnite atât pe soluri acide, cât și pe soluri bazice, vulcanice ori calcaroase, de la bine luminate la semiumbrite, din diverse tipuri de habitate umede, cum ar fi mlaștini, bălți, turbării, pășuni, pajiști, păduri, tufărișuri, de la nivelul mării până la altitudini de dincolo de 2.000 m. Toate speciile sunt erbacee terestre, mici spre mari.

Numele genului derivă din cuvintele grecești ”dactylos” (degete) și ”rhiza” (rădăcină), făcând referire la forma rădăcinii care, fiind divizată în 2-5 lobi, e asemănătoare unei palme. Tuberii sunt plați, ovoizi, oblong-cilindrici sau cilindrici până la napiformi, rar întregi sau superficial bifizi ori trifizi la apex, de obicei sesili (lipsiți de pețiol sau peduncul), cărnoși, prevăzuți cu rădăcini subțiri.
Tulpina, erectă, flexuoasă, solidă ori mai mult sau mai puțin goală este, în mod obișnuit, cilindrică și netedă, înfrunzită (cu teci tubulare la bază și cu numeroase frunze glabre în jur). Frunzele sunt verzi, cuculate la vârf (sub formă de glugă), glabre, cele inferioare, mari, așezate în rozetă, cu puncte purpurii sau fără puncte, iar cele caulinare, din ce în ce mai mici în partea superioară.
Bracteele florale, foliacee, sau, mai curând, cărnoase, sunt întotdeauna mai lungi decât florile. Inflorescența este erectă și racemoasă, densă, purtând câteva sau mai multe flori. Florile, cu dimensiuni mici spre medii, unilaterale sau nu, au pedicelul răsucit – ceea ce le face să fie întotdeauna aplecate spre bază -, sunt de culoare roz-purpurie, purpurie-violet, galbenă, galben-verzuie sau, arareori, albă. Sepalele sunt glabre: sepala dorsală este erectă, adesea, concavă și converge într-un coif larg cu cele două petale laterale; sepalele laterale, de obicei libere, rar unite, sunt semierecte, extinse sau deflexe (răsucite). Petalele laterale, de cele mai multe ori, sunt unite cu sepala dorsală formând coiful. Labelul întreg, concav sau cu 3-4 lobi și plat, rar elongat, liniar-oblong, erect sau deflex și pendular, cu trei calozități bazale, se termină în partea dorsală cu un pinten ce poate fi cilindric, conic ori sacifer care este mai mult sau mai puțin egal cu ovarul sau extrem de scurt și obtuz, cu intrarea comprimată de două constricții laterale. Labelul, dar și celelalte petale au, de obicei, desene mai închise la culoare, sub formă de puncte ori dungi sau bucle.
Ginostemiul este scurt, erect și robust, lobul mijlociu al rostelului este situat, de obicei între loculii paraleli sau divergenți ai anterei  care este erectă ferm. Poliniile (două), clavate (îngoșate spre capăt), paralele, convergente în partea de sus sau divergente sunt granular-farinacee, sectile (ce pot fi ușor secționate), fiecare fiind atașată de viscidium printr-o codiță subțire (caudicul). Fiecare viscidium este închis în câte un glob lipicios, care, la rândul lui, se află într-o bursiculă comună formată din brațele rostelare. Rostelul este ușor proeminent, cu două brațe, iar lobii stigmatului, confluenți, concavi, se găsesc sub rostelum. Cele două auricule, de obicei proeminente se află de o parte și de alta a gimnostemiului. Ovarul, glabru, este cilindric-fusiform, sesil și răsucit.
Fructul este o capsula erectă.
În ceea ce privește polenizarea, singura specie care produce nectar este Dactylorhiza viridis; celelalte specii, nefiind producătoare de nectar, atrag polenizatori (diptere, coleoptere) ai altor plante nectarifere cu care coabitează, prin imitarea acestora. Prezența hibrizilor duce la concluzia că speciile genului nu au polenizatori proprii.
Perioada de înflorire este mai-iulie.

Unele taxonomii diferențiază în interiorul genului 4 grupuri/secțiuni:
Sambucinae, Incarnatae, Maculatae, Dactylorhizae, apartenența la ele fiind dictată de caracterisici ce vor fi precizate odată cu descrierea speciilor ce cresc în România. Referindu-ne la ele, să spunem că celor 13 specii, prezentate în cele mai în vogă determinatoare (V. Ciocârlan – … și Ion Sârbu, Nicolae Ștefan, Adrian Oprea – Plante Vasculare din România. Determinator ilustrat de teren, Edit. Victor B Victor, București, 2013) li se mai adaugă încă 9 determinate relativ de curând, plus Coeloglosum viride. Le vom descrie în raport cu apartenența lor la cele patru secțiuni. Nomenclatural, am optat pentru taxonomia promovată pe site-ul The Plant List.

A. Grupul SAMBUCINAE cuprinde plante cu:
– flori galbene (sau combinate cu roz);
– eperonul mai mic sau egal cu ovarul;
– frunzele nu sunt pătate;
– tulpina este cavă (goală);
– tuberii sunt slab divizați.
– orhidee mesofile (care preferă temperaturi medii) și cresc în habitate montane și submontane.

a. Dactylorhiza sambucina (L.) Soό – bozior

Sinonime: Dactylorchis sambucina (L.)Verm. 1947, Dactylorhiza fasciculata (Tineo) H.Baumann & Künkele/(Tineo) Aver., D. latifolia f. rubra (Winterl) D.Tyteca & Gathoye, D. sambucina subsp. laurentina (R.Bolos ex Vayr.) Malag.,  D. s. var. hungarica (Soó) Soó, D. s. var. hybrida (W.Zimm.) Peitz, D. s. var. laurentina (R.Bolos ex Vayr.) Soó, D. s. f. chusae C.E.Hermos., D. s. f. hybrida (W.Zimm.) Kümpel, D. s. f. robusta (Neuman) Soó, D. s. f. rubra (Winterl) Hyl., D. s. f. rubrobracteata (Harz ex Schltdl., Langeth. & Schenk) Soó, Orchis fasciculata Tineo, O. incarnata var. sambucina (L.) Lapeyr. ex Bubani, O. laurentina R.Bolos ex Vayr., O. lutea Dulac, O. pallens Moritzi, O. pseudosambucina var. fasciculata (Tineo) Nyman, O. salina Fronius, O. sambucina L., O. s. var. bracteata (M.Schulze) Harz, O. s. var. hungarica (Soó) A.Camus, O. s. var. incarnata Gaudin, O. s. var. purpurascens R.Hinterh. & J.Hinterh., O. s. var. purpurea W.D.J.Koch, O. s. var. robusta Neuman, O. s. var. rubra Winterl,  O. s. f. barlae Rouy, O. s. f. bracteata M.Schulze, O. s. f. hungarica Soó, O. s. f. lanceolata W.Zimm., O. s. f. laurentina (R.Bolos ex Vayr.) Soó, O. s. f. obovata W.Zimm., O. s. f. purpurea (W.D.J.Koch) Neuman, O. s. f. rubrobracteata Harz ex Schltdl., Langeth. & Schenk, O. s. f. tripartita A.Fuchs, O. schleicheri Sweet.
Specie endemică europeană, trecută pe Lista Roșie europeană deoarece în unele țări (Cehia, Slovacia, Franța) este, numeric sau ca extindere a habitatului, în declin; la noi crește din abundență. Are o arie de răspândire mare, din centrul Spaniei (limita vestică) până în Crimeea și Caucaz (în est), iar de la nord spre sud din Scandinavia până la Mediterană, … restrînsă, totuși, la zonele montane și submomtane. În România, cum spuneam, este destul de răspândită, prin poieni, rariști și margini de pădure, prin livezi, pajiști și pășuni bine drenate și însorite, de pe soluri alcaline ori acide, sărace în nutrienți, din zona montană subalpină. Poate fi întâlnită în județele Argeș, Prahova, Buzău, Bacău, Neamț, Covasna, Harghita, Sibiu, Brașov etc.
Epitetul specic ”sambucina” i-a fost atribuit de Linné deoarece unele plante ce aparțin acestei specii emană un ușor miros de soc (Sambucus nigra), deși, se pare, că nu este adevărat !

– Este o plantă erbacee, de înălțime medie (10-30/40 cm), glabră, a cărei parte subterană este formată din doi tuberi oblong-fusuformi spre cilindrici, divizați la vârf în mai mulți lobuli (palmați), deasupra cărora se află rădăcinile fasciculate.
– Tulpina, de culoare verde-deschis, este robustă, fistuloasă/cavă (goală) și cilindrică, uneori slab unghiulară, acoperită la bază cu 2 frunze laxe și ascuțite, reduse la teci, și în partea superioară cu frunze, așezate aproape simetric, până la jumătate sau ceva mai sus.
– Frunzele (4-7, în total), verzi și fără puncte lila, dispuse de-a lungul tulpinii la distanțe egale,  sunt mai mult sau mai puțin erecte, amplexicaule și pronunțat paralel-nervurate. La bază frunzele sunt îngustate, în timp ce deasupra mijlocului sunt mai late; cele inferioare sunt obolong-ovate sau liniar-oblanceolate, cu vârful obtuz, iar cele superioare sunt lanceolate și cu vârful ascuțit.
– Inflorescența, de 5-10 cm, este un racem dens, ovoid sau scurt-cilindric, fără floare terminală. Florile, resupinate și răsucite spre în sus, cu labelul îndreptat spre bază, se formează la axila bracteelor care sunt lanceolate și ascuțite la vârf, tri-sau multinervurate, verzi-gălbui la indivizii cu flori galbene și purpurii-roșietice la celelalte; bracteele inferioare sunt mai lungi decât florile și înfășoară inflorescența, iar cele superioare, micșorându-se treptat, devin egale cu florile. Culoarea florilor variază de la galben până la roșu-purpuriu sau roz-violaceu; în unele areale pot fi găsiți împreună atât indivizi cu flori de culoare galbenă, cât și de culoare roșie sau roz-violacee. Tepalele sunt libere. Sepalele sunt oblong-ovate cu vârful obtuz, trinervurate, erecte și cu marginile reflecte (răsucite). Sepala mediană este ovată, concavă și direcționată spre în față. Petalele laterale, ușor mai late decât sepalele, sunt oblong-ovate, cu vârful obtuz, trinervurate și converg într-un coif cu sepala mediană.
– Labelul, puțin mai închis la culoare decât tepalele, rotunjit, curbat în jos, plan, cam de aceeși lungime cu sepalele, aproximativ întreg (mai rar) sau trilobat (caz în care lobul median este puțin mai lung decât cei laterali) – sau cu 5 lobi -, cu marginile ondulate și baza mai deschisă la culoare (mai ales la florile purpurii) este decorat cu puncte și liniuțe de culoare roșu-deschis până la purpuriu-închis. Eperonul, gros, subconic, mai mult sau mai puțin îndreptat spre bază, obtuz, aproximativ egal cu ovarul (la florile apărute mai întâi, ceva mai lung) este lipsit de nectar. Ovarul, de culoare verde-deschis și glabru, este sesil, gros, cilindric, torsionat, cu trei muchii și se dezvoltă într-o capsulă lungă.
– Ginostemiul, așeazat în centrul florii, este foarte scurt și are o suprafață mare stigmatiferă (partea care primește polen în timpul polenizării). Stigmatul este trilobat, cu lobi laterali lați. Antera, alb-roșiatică sau lila, are lojele paralele, în care se află poliniile verzui, de consistență gelatinoasă, care se îngustează în cudicule atașate de retinacule de culoare albă. O bursiculă rostelară largă, sub formă de cupă, acoperă cele două viscidii lipicioase separate. Rostelul (partea vâscoasă a ginostemiului care are funcția de a captura polenul prin intermediul unui corp adeziv), trilobat, are forma unui acoperiș protector deasupra stigmatului. Fovea stigmatică este subpătrată. Staminodiile sunt mari.
Polenizarea, bazată pe înșelarea insectelor, este făcută, în principal de bondari (Bombus sp.), dar și de albinele melifere (Apis melifera) și de cele solitare aprținând genurilor Andrena, Osmia și Anthophora. Polenizatorii diferă de la o zonă la alta. Când testează florea în căutarea nectarului, insecta atinge bursicula cu cele două viscidii separate care se atașează de capul insectei. După ce polinariile sunt mutate, caudiculele încep să se curbeze și se așază într-o pozițiție convenabilă pentru a atinge cavitatea stigmatică a următoarei plante vizitate. Vizitarea plantei durează câteva secunde, fiind vizate una-două flori (mai rar, patru) dintr-o inflorescență, iar timpul cât caudiculul începe să se curbeze este de 20-40 s (în medie, 25 s). O albină poate transporta una-două polinii, numărul cel mai mare, observat, fiind de 15 pe un singur bondar. În general, distanța pe care este transportat polenul este scurtă (1,23 m, distanță medie); cea mai lungă distanță constatată a fost de 176 m.
D. s. este o specie care hibridează foarte ușor și, de aceea, determinarea ei cu acuratețe pune probleme. S-au semnalat și descris hibrizi intergenerici dintre D. sambucina și Gymnadenia conopsea, Platanthera bifolia, Coeloglossum/Dactylorhiza viridis, Orchis mascula, Orchis pallens, Pseudorchis albida, Anacamptis morio.
Perioada de înflorire începe la jumătatea lunii aprilie și ține până în mai/iunie.

Notă: În ceea ce privește cauza/cauzele polimorfismul color (de la galben până la purpuriu sau, ocazional, roz-somon – probabil, la hibrizii dintre plantele de culoare galbenă și cele purpurii), nu s-a găsit încă o explicație acceptabilă. S-a legat acest polimorfism de proprietățile solului (pH și conținut de calciu), de dimensiunea populației sau de altitudine dar nu s-au găsit între acești factori și culoarea florilor; de exemplu, într-un același areal, relativ restrâns ca suprafață, au fost observat un amestec heteroclit de D. s. – din punct de vedere coloristic.
S-a sugerat, apoi, că polimorfismul este menținut de selecția indusă de insectele aflate în căutarea hranei ce evită culorile obișnuite sau prea frecvente, dar studii mai aprofundate  nu susțin această ipoteză; se poate, totuși, ca variabilitatea coloristică să constituie un motiv de atracție a polenizatorilor ! Și tot în legătură cu polenizatorii, un posibil factor determinant de menținere a polimorfismului color l-ar reprezenta fidelitatea polenizatorilor pentru o anumită culoare, vizitatori ai plantelor recompensatoare cu hrană/necatar ce înfloresc în același timp cu D. s.și cu care seamănă la culoare. Experimentele realizate arată că asocierea D. s. cu flori galbene cu plante de Viola galbene a dus la creșterea numărului de semințe la ambele plante. Ar fi vorba despre o combinație între barierele post-polenizare dintre monomorfisme (care afectează viabilitatea semințelor), prezența, densitatea și culoarea plantelor recompensatoare cu hrană care co-înfloresc și preferința polenizatorilor pentru o anumită culoare, cea moștenită versus cea învățată.

b. Dactylorhiza romana (Sebast.) Soό
Sinonime: Dactylorhis romana (Sebast.) Verm., Dactylorhiza cantabrica H.A.Pedersen, D. libanotica (Mouterde) Aver., D. markusii (Tineo) H.Baumann et Künkele, D. romana subsp. libanotica (Mouterde) Kreutz, D. r. subsp. markusii (Tineo) Holub, D. r. subsp. romana, D. r. subsp. siciliensis (Klinge) Soό, D. r. var. markusii (Tineo) Soό, D. r. var. sicula (Tineo) Soό, D. sambucina. subsp. cantabrica (H.A.Pedersen) Kreutz, D. s. subsp. pseudosambucina (Ten.) H.Sund., D. s. subsp. romana (Sebast.) Bornm., D. s. subsp. siciliensis (Klinge) H.Sund., D. s. f. zimmermannii (A.Camus) P. Delforge, D. sicula (Tineo) Aver., D. sulphurea subsp. pseudosambucina (Ten.) Franco, D. s. subsp. siciliensis (Klinge) Franco, Orchis fasciculata var. obtusifolia Tineo, O. lucana Spreng., O. markusii Tineo, O. mediterranea subsp. pseudosambucina (Ten.) Klinge, O. m. subsp. siciliensis Klinge, O. natalis Tineo, O. pseudosambucina Ten., O. p. subsp. markusii (Tineo) Nyman, O. p. subsp. sicula (Tineo) K.Richt., O. p. var. natalis (Tineo) Nyman, O. romana Sebast., O. pseudosambucina Ten., O. r. subsp. libanotica Mouterde, O. r. var. incarnata E.G.Camus et A.Camus, O. r. var. lutea E.G.Camus et A.Camus, O. r. f. markusii (Tineo) Soό, O. r. f. obtusifolia (Tineo) Soό, O. sambucina var. zimmermannii A.Camus, O. siciliensis Klinge, O. sicula Tineo, O. sulphurea var. markusii (Tineo) Maire.

Specia este declarată, atât de Ciocârlan (op. cit.), cât și de Sârbu (op. cit.), cu prezență incertă pe teritoriul României, ea fiind atestată, în acest sens, de Flora Europaea și de WCSP.
Se deosebește de D. sambucina prin numărul de frunze de pe tulpină, până în 10, față de cele 4-5 ale sambucinei, prin aspectul și dimensiunile eperonului, drept și mai lung decât ovarul, sambucina avându-l îndreptat în jos și puțin mai scurt decât ovarul.

Grupurile Incarnatae, Maculatae, Dactylorhizae: Florile sunt roz sau roșii, eperonul este mai mic decât ovarul, tuberii sunt lung-digitați.

B. Grupul INCARNATAE

Plantele din acest grup au:
– frunzele, late, pătate ori nepătate;
– labelul subîntreg (nu depășește 8 mm);
– tulpina cavă;
– bracteele erbacee, aproape toate reticulat-nervurate;
– tubercule, de obicei, palmatifide;
– pintenul îndreptat în jos;
– sunt higrofile.

a. Dactylorhiza incarnata (L.) Soó

Sinonime: Dactylorchis incarnata (L.) Verm., D. i. var. angustispicata Verm., D. i. var. beckii Verm., D. i. var. brachyphylla Verm., D. i. var. brevicalcarata (Rchb.f.) Verm., D. i. var. divaricata (Rich. ex Loisel.) Verm., D. i. var. extensa (Hartm.) Verm., D. i. var. latissima (Zapal.) Verm., D. i. var. leucantha Verm., D. i. var. longibracteata Verm., D. i. var. noncircumscripta Verm., D. i. var. remota Verm., D. i. var. rhombeilabia (Rchb.f.) Verm., D. i. var. sublatifolia (Rchb.f.) Verm., D. i. var. triangularis Verm., D. i. var. vulgaris Verm., D. i. f. multiangulata Verm., D. i. f. punctata Verm., D. latifolia (L.) Rothm., Dactylorhiza comosa (Scop.) P.D.Sell, D. fistulosa H.Baumann & Künkele, Dactylorhiza incarnata subsp. incarnata, D. i. subsp. punctata R.Doll, D. i. subsp. pyrenaica Balayer, D. i. var. brachyphylla (Verm.) Soó, D. i. var. brevibracteata Landwehr, D. i. var. extensa (Hartm.) Soó, D. i. var. immaculata Romolini & Sodi, D. i. var. macrophylla (Schur) Soó, D. i. var. reichenbachii Gathoye & D.Tyteca, D. i. var. seemenii (Asch. & Graebn.) Soó, D. i. var. sublatifolia (Rchb.f.) Soó, D. i. var. trifurca (Rchb.f.) Aver., D. i. f. brevibracteata (Landwehr) P.Delforge, D. i. f. ochrantha Landwehr, D. i. f. punctata (Verm.) R.M.Bateman & Denholm, D. intermedia (Serg.) Kulikov & E.G.Philippov, D. latifolia (L.) Soó, D. strictifolia (Opiz) Rauschert ex Hudziok, Orchis altaica (Rchb.f.) Soó, O. angustifolia Wimm. & Grab./Loisel. ex Rchb., O. a. var. divaricata Nyman, O. a. var. extensa Hartm., O. comosa Schur/Scop., O. c. var. angustifolia Ambrosi, O. condensa Schur, O. divaricata Boreau/Rich. ex Loisel., O. extensa (Hartm.) Pritz, O. fistulata Stokes./Moench, O. impudica Crantz, O. incarnata L., O. i. subsp. fraasii (Rchb.f.) K.Richt., O. i. subsp. lanceata (A.Dietr.) E.G.Camus, Orchis incarnata var. albida Rchb.f., O. i. var. fraasii (Rchb.f.) Soó, O.i. var. incisiloba Zapal., O. i. var. intermedia Serg., O. i. var. lanceolata Rchb.f., O. i. var. latissima Zapal., O. i. var. maxima Cuatrec., O. i. var. platyphylla Snarskis, O. i. var. rostriformis Zapal., O. i. var. seemenii Asch. & Graebn., O. i. var. subextensa Neuman, O. i. var. sublatifolia Rchb.f., O. i. f. brevicalcarata Rchb.f., O. i. f. brevicalcarata Rchb.f., O. i. f. extensa (Hartm.) Rchb.f., O. i. f. fraasii Rchb.f., O. i. f. lanceata (A.Dietr.) Snarskis, O. i. f. macrophylla Schur, O. i. f. retusa (Rchb.f.) Soó, O. i. f. rhombeilabia Rchb.f., O. i. f. rostriformis (Zapal.) Soó, O. i. f. stenophylla Asch. & Graebn., O. i. f. subfoliosa M.Schulze ex Asch. & Graebn., O. i. f. trifurca Rchb.f., O. lanceata A.Dietr., O. latifolia L., O. l. subsp. incarnata (L.) Hook.f.,  O. l. var. divaricata (Rich. ex Loisel.) Nyman, O. l. var. incarnata (L.) Coss. & Germ., O. l. var. lineare Tinant, O. l. var. longibracteata Neilr., O. l. var. maculata Tinant, O. l. var. pallida Tinant, O. macra Schur, O. militaris Puccin. ex Parl., O. mixta Retz., O. m. var. incantata (L.) Retz., O. palmata Gilib., O. strictiflora Opiz, O. strictifolia Opiz, O. tharandina Rchb.f., O. traunsteineri Saut. ex W.D.J.Koch.

Specie cu o arie largă de răspândire eurosiberiană și chiar asiatică, ajungând până în Orientul Îndepărtat, China și Asia de Vest, D. i. crește în România în județele: Alba, Argeș, Dâmbovița, Ilfov, Prahova, Bacău, Neamț, Iași, Botoșani, Covasna, Harghita, pe soluri umede și însorite, pășuni, în ochiuri de apă, în turbării, în jurul izvoarelor, pe substrat calcaros sau calcaros-silicios, de preferință bazic, din zona colinară până în zona subalpină. Epitetul specific ”incarnata” i-a fost dat de Linné în 1755, probabil, pentru a sugera culoarea frecventă a florilor care este asemenea celei a cărnii crude; apoi s-a răzgândit de cel puțin două ori. Actuala denumire a fost stabilită la Congresul Botaniștilor de la Leningrad din 1975, în urma unei ample dezbateri, când vechiul nume acceptat, O. latifolia, a fost declarat respins.
Prezentăm descrierea speciei raportată la exemplare “românești” – conform Panțu (Zach. C. Panțu – Orchidaceele din România. Studiu monografic, București, 1915) –, la cele “europene” – publicată în Flora Europaea – și la altele, britanice și irlandeze – cea mai recentă, dată de R. M. Bateman and I. Denholm (în A reappraisal of British an Irish dactylorchids, 2. The diploid marsh-orchid, Watsonia 15/1985).

Panțu	Flora Europaea	Bateman & Denholm
Tuberi, 3-5, palmați, mai mult sau mai puțin elongați la vârf – în funcție de mediu (în locurile umede diviziunile sunt foarte elongate, altfel, tuberii sunt slabi divizați) și rădăcini secundare filiforme.	Tuberi profund 3-5 palmați, mai mult sau mai puțin elongați la vârf.
Tulpina, de culoare verde-deschis, uneori vârful având nuanțe palid-purpurii (datorate prezenței antocianinei), înaltă (25-50/60 cm), uneori și mai înaltă, rigidă, erectă, adesea foarte grosă, fistuloasă și ușor compresibilă, oarecum unghiulată, este acoperită cu frunze până sus.	Tulpina este înaltă până la 70 cm, larg-fistulată,  cu 4-5 frunze distanțate.	Tulpina este înaltă de 8/10-35-45 cm și cu diametrul cuprins între 3-9/12 mm, adesea lipsită de antocianină.
Frunzele de la bază sunt reduse la teci strâns lipite de tulpină. Frunzele caulinare 4/5-6/7, la care se adaugă 1-2 foi superioare bracteiforme, sunt rigide, erecte și dispuse aproape paralel cu tulpina, dar, de cele mai multe ori, apropiate de tulpină în partea inferioară și patente în partea superioară. Verzi, groase, de culoare verde-deschis, de regulă nepătate, sunt elongat-lanceolate până spre lat-lanceolate, cu baza îngustată și cu vârful ascuțit și aproximativ cuculat, lung și lax amplexicaule, carenate și neaccentuat nervurate. Prima frunză inferioară este foarte rar și cea mai lată, ea putând să se claseze a patra ca dimensiune. Celelalte funze inferioare sunt aproximativ egal de lungi, toate însă fiind mai mari decât prima frunză. Frunzele superioare, cu aspect bracteiform, sunt sesile, vârful depășind baza inflorescenței sau chiar, în unele cazuri, inflorescența.	Frunzele lanceolate, cu baza lată, se micșorează treptat spre vârf care este ascuțit sau, uneori, cuculat. Frunzele superioare sunt, adesea, egale cu inflorescența sau mai lungi decât aceasta.	Frunza bazală, amplexicaulă, e mai lată la mijloc sau, cumva, sub mijloc. Celelalte frunzele amplexicaule, 2/3-4/5, egal distribuite de-a lungul tulpinei până la puternic îngrămădite aproape de bază, sunt drepte sau recurbate, îngust- până spre lat-lanceolate, de obicei mai late deasupra bazei, cea mai lungă frunză (4-15 cm) fiind, în mod obișnuit, și cea mai lată (1-3,5 cm), (raportul lungime/lățime al frunzelor este descrescător în susul tulpinei – adesea, mai mult sau mai puțin constant la subspecia cruenta), de culoare verde-galbui până la verde- strălucitor, cuculate la vârf, slab sau chiar necuculate: frunzele neamplexicaule (0-1/2) sunt înguste, cu lățimea cea mai mare la bază; frunzele nu au mărci (mărci pregnante pe ambele suprafețe sau și, mai rar, pe suprafața superioară apar la unii indivizi din subspecia cruenta).
Bracteele, lanceolate, mai mult sau mai puțin late, acuminate spre lung-acuminate, nervurate evident ori mai puțin evident, reticulat venoase, verzi ori, de cele mai multe ori, cu marginile în nuanțe roșiatice sau brun-roșiatice, complet brun-roșcate la plantele cu florile purpurii-deschis, sunt mai lungi decât florile, cele superioare fiind cam de lungimea florilor la anteză completă, doar în faza de preînflorire depășesc florile, spicul având aspect comos (stufos, pletos).	Racemul este cilindric, dens și cu multe flori roșii, rozii, albe sau purpurii.	Inflorescența, ușor laxă spre densă, este, în mod obișnuit, de 2,5-8 cm, reprezentând aproximativ 15-50% din lungimea tulpinii, cu 8-40 de flori; bracteele bazale depășesc cu mult ovarul și, de obicei, chiar florile, iar cele florale sepășesc de 1-2/4 ori lungimea ovarului, adesea penetrate cu antocianină, (rar punctate  la subsp. cruenta)
Tepalele purpurii-deschis sau -închis, uneori carnee (de culoarea cărnii crude) sunt libere. Sepalele, ovat-lanceolate, mai rar lanceolate, ascuțite sau obtuze, trinervurate, uneori cu mărci – pete și dungi mai închise la culoare; sepalele laterale sunt, la început patule (formează unghiuri de cca 45 de grade), apoi răsfrânte (reflexe); sepala mediană este, de obicei, ceva mai scurtă. Petalele laterale  interne, mai scurte decât cele externe, cu baza oblong lanceolată, ascuțite sau, uneori, oarecum obtuze, și neevident bi-sau trinervurate, converg cu sepala mediană într-un coif. Labelul plan, sau ușor convex (bombat), romboid-oblong, aproximativ nedivizat, cu marginile denticulate neregulat, egal de lung sau puțin mai lung decât lat, de culoarea piersicii ori purpuriu-roșiatic-deschis, prezintă un desen mai închis la culoare, neregulat, de cele mai multe ori punctat, iar la bază are papile foarte fine. În cazul în care labelul este evident trilobat, lobii laterali sunt aproape rombici până la rotunjiți, cu sinusuri superficiale, mai rar adânci, cu marginea ușor zimțată sau, uneori, nezimțată. Lobul median, de regulă întreg, cu linii mai intense decât fondul, dar slab evidențiate, mai mult sau mai puțin continue, este mai îngust decât lobii laterali, oval, mai mult sau mai puțin elongat, rar lingviform (în formă de limbă), și foarte rar acut. Pintenul, alb-roșiatic de cele mai multe ori, este întotdeauna mai scurt decât ovarul, cilindric, (sau cilindrico-conic), cu vârful obtuz și uneori emarginat (cu vârful slab crestat), oblic îndrepatat spre bază, drept sau slab curbat.	Segmentele externe ale periantului sunt oblong-ovate și obtuze. Labelul, cu puncte, rar gălbui-alb, este ușor recurbat, cu papile foarte mici, ovat-rombic până la orbicular, poate fi întreg sau trilobat, superficial crenulat. Pintenul deflex, conic până la conic-cilindric, are lungimea cât jumătate din lungimea ovarului.	Segementele laterale ale periantului (sepalele laterale), cu poziția de la puțin deasupra orizontalei până la aproape verticală, au adesea mărci solide sau, și, mai rar, mărci inelare (absente la subsp. ochroleuca și la indivizi ai subspeciilor cu mai puțină antocianină; sepala mediană este convergentă cu petalele laterale (segmentele interne ale periantului). Lățimea labelului depășește lungimea sau, mai puțin frecvent, este mai mult sau mai puțin egală aceasta (4,5-8 x 5-9), cea mai mare lățime fiind mai mult sau mai puțin la mijlocul lui, rar deasupra. Culoarea de bază are densități variabile de purpuriu-violet, purpuriu, roșu-purpuriu, roșu sau galben (foarte rar, alb); mărcile sunt de la palide până la accentuate, sub formă de liniuțe și/sau bucle (absente la subspecia ocholeuca și la indivizii cu mai puțină antocianină), adesea acoperind două treimi din label, ocazional, putând acoperi cea mai mare parte a labelului sau să fie concentrate în centrul acestuia. Sinusurile sunt prezente (labelul este trilobat) ori, mai puțin frecvent, sunt absente (labelul este întreg) și doar întâmplător adânci (în special la subspecia ochroleuca); lobul central este egal sau depășește lobii laterali care sunt, de cele mai multe ori, întregi și, moderat până la puternic, reflecși. Pintenul este de la slab până la moderat decurbat (curbat în jos), rar drept, de 5,5-8 x 2,5-5,4 mm la intrare și 2-3,5 mm la jumătatea lungimii (când este plat), subțiindu-se ușor,  cât jumătate până la aproximativ egal cu lungimea ovarului.
Ginostemiul este scurt și apiculat, antera este purpurie sau roșie-gălbuie, poliniile sunt verzi-albăstrii și au caudiculele galbene-deschis, iar retinaculele sunt deschis-violet-palid. Fovea stigmatică este aproape pătrată. Ovarul verde (mai mult sau mai puțin roșiatic) este sesil, aproximativ cilindric, torsionat, format din trei carpele.

Polenizarea este făcută de insecte, în special de către bondari, perioada de înflorire fiind mai-iunie.

a.1. Dactylorhiza incarnata (L.) Soó subsp. ochroleuca (Wüstnei ex Boll) P.F.Hunt et Summerh.
Sinonime: Dactylorhiza incarnata var. straminea (Rchb.f.) Soó, D. ochroleuca (Wüstnei ex Böll) Holub, Orchis incarnata subsp. ochroleuca (Wüstnei ex Böll) O. Schwarz, O. i. var. ochroleuca Wüstnei ex Boll,  O. i. var. straminea (Rchb. f.) Soó.
Subspecia împarte același areal cu specia tip, fiind răspândită în Europa (vestul Angliei, centrul Europei, Polonia, nordul Ucrainei, țările baltice, sudul Scandinaviei și în Rusia, în partea Europeană. În România, Panțu îi semnalează prezența în județul Neamț, ”prin fânețe în locurile umede, lângă pârâul Durău, rară”, iar Sârbu et al. (în op. cit.), adaugă și alte locații, precizând că se găsește, rar, în județele: Cluj, Brașov, Sibiu și în Masivul Ceahlău.

Redăm mai jos, comparativ, descrierea făcută de Panțu (în op. cit.) și pe cea făcută de Bateman and Denholm (în op. cit. a plantelor din câteva locații din Anglia și Irlanda). Menționăm că M. J. Y. Foley, într-un studiu comparativ privind plantele speciei din insulele britanice și din Europa continentală (în Dactylorhiza incarnata (L.) Soó subsp. ochroleuca  (Böll.) P. F. Hunt & Summerh. (Orchidaceae): A comparison of British and European plants, Watsonia 23/2000), nu remarcă diferențe specifice între ele.

Panțu

Bateman and Denholm

Este o plantă viguroasă cu tulpina ce poate depăși înălțimea 50 de cm. Frunzele sunt lanceolate și nepătate, mai scurte decât la specia tip, ajungând până la baza inflorescenței. Florile sunt de culoare galben-pai, epitetul subspecific ” ochroleuca” făcând trimitere la această culoare. Tepalele sunt mai deschise la culoare  (galbene-alburii), iar labelul, fără pete sau puncte, are mijlocul de culoare galben-mai intens. Tepalele libere sunt puternic replicate în spate, labelul este trilobat cu lobul mijlociu mai lung decât lobii laterali care sunt profund dantelați. Este întâlnită prin locurile umede, de pe soluri calcaroase, alcaline sau, mai rar, neutre. Înflorește în iunie-iulie.

Plantă cu tulpina mai mare de 20 cm, cu diametrul mai mare de 6 mm, lipsită de antocianină. Frunzele amplexicaule, de obicei mai mult de trei, sunt, adesea, distribuite mai mult sau mai puțin în mod egal de-a lungul tulpinii, cu frunza cea mai lungă egală sau peste 9 cm, rar îngustă și frunza cea mai lată, în mod obișnuit, mai mare de 2 cm; frunzele cele mai de jos sunt evident mai late deasupra bazei; maculele de pe frunze lipsesc. Inflorescența este mai mare de 5 cm, fiind cam aproximativ cât 30% din lungimea tulpinii, cu mai mult de 30 de flori. Bracteele bazale au mai mult de 25 mm, iar cele florale sunt mai mari de 18 mm, adesea fiind cam de două ori mai lungi decât ovarul și sunt lipsite de antocianină. Labelul este mai mic de 6,5 x 8 mm, are baza de culoare foarte palidă,  până la galben pe măsură ce se avansează spre intrarea în pinten și este lipsit de mărci. Are sinusurile adânci, lobul central proeminent și lobii laterali denticulați profund, fiind, de obicei, reflecși. Segmentele laterale ale periantului (sepalele laterale) sunt adesea, mai curând orizontale decât verticale și nemarcate. Pintenul, în mod obișnuit drept, are lățimea, la intrare, mai mare de 3,5 mm, iar la jumătatea lungimii mai mare de 2,8 mm.

Attila Bartók et alii  (în Attila Bartók, Alin Brădeanu, Remus Dulugeac, Mihai-Mircea Bobocea, Tatiana Eugenia Șesan – Dactylorhiza traunsteineri (Saut. ex Rchb.) Soó: an unexpected record in the Romanian flora, with a discussion on ather critical records of dactylorchids from Romania, Kitaibelia 23(1)/2018) constatând că nu există niciun exemplar de ierbar, colectat în România, precum și că toate căutările sistematice în zonele menționate în bibliografie, ca zone de apariție a speciei în România, n-au dus la descoperirea vreunui exemplar, conchid că specia ar trebui retrasă dintre cele existente în România; ceea ce s-a crezut a fi această specie reprezentând, de fapt, Dactylorhiza incarnata f. ochrantha.

a.2. Dactylorhiza incarnata (L.) Soó subsp. cruenta (O.F.Müll.) P.D.Sell
Sinonime: Dactylorchis cruenta (O.F.Müll.) Verm., D. incarnata var. haematodes (Rchb.) Verm., Dactylorhiza cruenta (O.F.Müll.) Soó, D. c. f. ochrantha Wief., D. haematodes (Rchb.) G.H.Loos, Dactylorhiza incarnata subsp. haematodes (Rchb.) Soó, D. i. var. cruenta Hyl., D. i. var. hyphaematodes (Neuman) Løjtnant, Orchis cruenta O.F.Müll., O. cruentiformis Neuman, O. haematodes Rchb., O. incarnata subsp. cruenta (O.F.Müll.) Nyman, O. i. var. haematodes (Rchb.) Nyman, O. i. var. hyphaematodes Neuman, O. latifolia var. cruenta (O.F.Müll.) Lindl., O. matodes Rchb.f.

Descrisă pentru prima dată în Danemarca de  O.F. Müller, în 1782, ca specie aparte, este acceptată în prezent ca subspecie a speciei incarnata fiind larg răspândintă în toată Scandinavia. A mai fost găsită în Alpi, încă din 1935, apoi în vestul Irlandei, unde este foarte frecventă în mlaștinile din preajma lacurilor; în Anglia a fost înregistrată ca Dactylorhiza majalis subsp. purpurella. Crește, de asemenea, în Rusia și în Asia Mică, iar de curând a fost semnalată și în România. Preferă solurile alcaline și, mai rar, neutre.
O prezentare amănunțită a plantelor găsite în Anglia și Irlanda ne-o oferă Bateman & Denholm (în op. cit.): mici, cu tulpini sub 20 cm și diametrul, în mod obișnuit, mai mic de 6 mm. Frunzele amplexicaule, de cele mai multe ori 3 sau mai puține, sunt deseori grupate în jurul bazei tulpinii; cea mai lungă frunză (mai mică de 9 cm) este adesea îngustă, iar lățimea  celei mai late frunze este mai mică de 2 cm. Maculele frunzelor, prezente, ocazional, pe ambele fețe sau mult mai puțin frecvent doar pe fața superioară, sunt compacte, de la transversal până la longitudinal-elongate, de obicei, mici (diametru mai mic de 2mm), mai mult sau mai puțin egal distribuite pe frunze sau cumva concentrate spre vârfuri. Inflorescența mai mică de 5 cm, ocupând cam 30% din lungimea tulpinii are, în mod uzual mai puțin de 25 de flori. Bracteele bazale sunt mai mici de 25 mm, iar cele florale, de obicei mai mici de 18 mm, sunt mai mici decât dublul lungimii ovarului și impregnate cu antocianină, rar punctate. Labelul, adesea mai mic de 6,5 x 8 mm, are culoarea de bază intensă sau, mai rar, moderată, purpuriu-violetă sau purpurie, cu mărci sub formă de bucle care închid puține sau câteva linii, adesea accentuate, și care acoperă cea mai mare parte a labelului. Sinusurile sunt superficiale sau pot lipsi, lobul central este, uzual, evident, iar lobii laterali sunt, de cele mai multe ori, dentați, numai ocazional puternic reflecși. Segmentele externe laterale ale periantului (sepalele laterale) sunt, mai degrabă, orizontale decât verticale și cu mărci inelare. Pintenul are intrarea mai mică de 3,5 mm și diametrul de 2,8 mm la jumătatea lungimii.
Flora Europaea o distinge de specia tip prin înălțimea tulpinii care este de 12-30 cm, frunzele erecto-patule sau gradat arcuit-patente, necuculate, de obicei, cu puncte de culoare închisă pe ambele fețe. Florile sunt purpurii, adesea cu mărci roșii.

În România a fost descoperit în iunie 2014 un exemplar în zona Muntelui Mădăraș-Ciuc din Munții Harghitei, de către botanistul austriac C.A.J. Kreutz, dar există și confirmarea verbală a Corinei Ardelean privind existența în zonă și a altor exemplare. Kreutz insistă pe ceea ce deosebește planta găsită de specia tip:  este mai scundă, are un număr mai mic de frunze, care sunt relativ mai scurte și mai late, cele inferioare și cele de la baza tulpinii sunt mult mai depărtate, carenate puternic și mult mai pliate. Frunzele sunt viguros maculate pe ambele părți, de obicei cu puncte roșii-purpurii care uneori cuprind toată suprafața. Desenul de pe label este violet și, adesea, foarte complicat. În plus, inflorescența este foarte scundă și îndesuită.

C. Grupul MACULATAE

Are câteva asemănări cu grupul Incarnatae, precum:
– florile roz sau roșii;
– eperonul mai mic decât ovarul;
– tuberii lung-digitați.

Principalele deosebiri sunt următoarele:
– frunze au pete doar pe partea superioară sau sunt nepătate;
– tulpina e plină și subțire;
– partea interioară a labelului e deschisă la culoare.
– sunt plante diploide sau tetraploide și se dezvoltă pe soluri variate.
– flori roșii sau roz, tuberi profund divizați, eperonul mai scurt decât ovarul sunt caracteristici care le deosebesc de cele din grupul Sambucinae (flori galbene sau amestecate cu roz, frunzele-nepătate, tulpina-goală, tuberii-divizați doar în vârf, eperonul este mai lung decât ovarul).

a. Dactylorhiza maculata (L.) Soό (mâna-Maicii Domnului)
Sinonime: Dactylorchis maculataL. (Verm.), D. m. subsp. arduennensis Zadoks, D. m. subsp. elodes Verm., D. m. var. angustiflora Verm., D. m. var. compacta Verm., D. m. var. compacta Verm., D. m. var. concolor Verm., D. m. var. densiflora Verm., D. m. var. grandiflora Verm., D. m. var. immaculata (Schur) Verm., D. m. var. laxiflora Verm., D. m. var. lineata Verm., D. m. var. ovalifolia (Beck) Verm., D. m.var. spathulata Verm., D. m. var. terschellingensis Verm., D. m. var. vespertilio (Lindm.) Verm., D. m. var. vexillum (Lindm.) Verm., Dactylorhiza fuchsii subsp. transsilvanica Frohner, D. maculata subsp. arduennensis (Zadoks) Tournay, D. m. subsp. austriaca Voth, D. m. subsp. averyanovii Jagiello, D. m. subsp. deflexa Landwehr, D. m. var. arduennensis (Zadoks) Kreutz, D. m. var. averyanovii Jagiello, D. m. var. dalarnensis Landwehr, D. m. var. pseudoelata Balayer, D. m. var. sacciferoides (Klinge ex Schulze) Soó, D. m. var. submacrostachys Borsos ex Soó, D. m. f. angustiflora (Verm.) Soó, D.m. f. arduennensis (Zadoks) P.Delforge, D.m. f. brevicalcarata (Rohlena) Soó, Orchis angustifolia var. schurii Klinge, O. basilica L. ex Klinge, O. biermannii Ortm., O. calvellii A.Terracc., O. comosa F.W.Schmidt, O. ericetorum (E.F. Linton) E.S. Marshall, O. macedonica Griseb., O. maculata L., O. m. subsp. transsilvanica Domin, O. m. var. albicans Marchand ex Tinant, O. m. var. angustata Harz, O. m. var. angustifolia Tinant, O. m. var. biermannii (Ortm.) Nyman, O. m. var. carnea Tinant, O. m. var. comosa Schur, O. m. var. foliis-immaculatis Tinant, O. m. var. gruenii Van Heurck & Wesm., O. m. var. longibracteata Schur, O. m. var. lusitanica J.A.Guim., O. m. var. macrobracteata Borbás, O.m. var. montana Marchand ex Tinant, O. m. var. paludosa Marchand ex Tinant, O. m. var. pumila Neuman, O. m. var. sacciferoides Klinge ex Schulze, O. m. var. sandomiriensis Zapal.,  O. m. var. vespertilio Lindm., O. m. var. vexillum Lindm., O. m. f. bracteosa Harz, O. m. f. brevicalcarata Rohlena, O. m. f. depressa Engenst., O. m. f. lancifolia Harz, O. m. f. media E.G.Camus, O. m. f. oblongifolia Harz, O. m. f. obscura Neuman, O. m. f. obtusifolia Schur, O. m. f. ovalifolia Beck, O. m. f. sacciferoides (Klinge ex Schulze) Soó, O. nemorosa Montandon, O. obtusifolia Schur, O. solida Moench, O. tetragona Heuff.

Este o specie răspândită în toată Europa (țările scandinave, baltice, insulele britanice, țările vest- și central-europene), din sudul Europei până în nord-vestul Africii, din țările est-europene și balcanice, până în Siberia, cu predilecție în locurile mediu-umede și însorite din zonele colinare până la altidunea de aproximativ 2.000 de m, în rariști de pădure, tufișuri, malurile râurilor, pe substrat calcaros sau silicos cu preferință pentru terenuri neutre până la moderat acide. În România este destul de frecvent răspândită în județele Mehedinți, Gorj, Vâlcea, Argeș, Ilfov, Prahova, Vaslui, Bacău, Neamț, Iași, Suceava, Harghita, Covasna. Epitetul specific ”maculata” face referire la petele de pe frunze.

Prezentăm, din nou, comparativ, caracterele speciei, așa cum sunt ele evidențiate de Panțu, (în op. cit.) și de Bateman & Denholm, pentru plante observate în insulele Britanice și Irlanda (în A reappraisal of the British and Irish dactylorchids, 3.The spotted-orchids, Watsonia 17/1988). După cum se va vedea, specia continentală nu este diferită de cea britanică.

Panțu	Bateman & Deholm
– Partea subpâmânteană e alcătuită din tuberi profund palmați în 3-4 diviziuni divaricate (care se ramifică sau se îndepărtează larg de axă; divergent) și din rădăcini secundare filiforme mai groase; la plantele mai  puțin dezvoltate tuberii au doar două diviziuni.
– Tulpina, glabră, verde-gălbuie și adesea roșiatică sub inflorescență  (înaltă de 20-60 cm), este, de obicei, solidă (ușor fistuloasă la exemplarele mai bine dezvoltate), cilindrică, devenind unghiulară în partea superioară, dreaptă, erectă sau, mai mult ori mai puțin, flexuoasă.	– Plantă a cărei tulpină are o înălțime variabilă 4-40/50 cm, cu diametrul cuprins între  1,3-5,5/8,5 mm și, adesea, lipsită de antocianină.
– Frunzele, de regulă, numeroase (6-10, rareori 4-5), distanțate între ele, erect-patente (dispuse în unghi de 90 de grade), cele inferioare distanțat-patente, plane la vârf, pe partea superioară de culoare verde-închis sau, uneori, cenușiu-albăstrie-brumată, cu numeroase pete purpurii-maronii sau negricioase, adesea unite între ele, rar fără pete, iar pe partea inferioară glauce (abastre-verzui și lucitoare). Frunzele de la bază, sub formă de teci, sunt amplexicaule și ascuțite ultima dintre ele (cea superioară) este, în mod obișnuit, elongată și dispusă lax. Frunzele caulinare inferioare (1-2) și medii sunt amplexicaule cu baza îngustată și late spre vârf. Cele inferioare sunt oblong-lanceolate și cu vârful obtuz sau oval. Frunzele medii sunt îngust-lanceolate, lung acuminate, iar cele superioare sunt sesile, mult mai mici și mai înguste și pe măsură ce se apropie de inflorescență au aspect de bractee și devin acuminate.	– Frunza bazală sau amplexicaulă este mai largă la sau sub mijloc. Frunzele amplexicaule următoare 1/2-4/5, de obicei strâns aglomerate către baza tulpinii, sunt, în mod obișnuit, recurbate, îngust-lanceolate, mult mai late deasupra bazei, frunza cea mai lungă  (4-6/19 cm), fiind și cea mai lată (0,5-2/2,5 cm), raportul lățime/ lungime fiind descrescător  în susul tulpinei. Culoarea frunzelor variază de la verde-deschis până la verde-închis, iar vârful lor este, ocazional, vizibil cuculat. Frunzele neamplexicaule 1/2 -5/7, sunt, în mod obișnuit, înguste și mai late la bază; frunzele, de cele mai multe ori, sunt marcate, de la dens spre disipat, numai pe partea superioară, cu mărci solide, foarte rar inelare, mai mult sau mai puțin egal distribuite sau concentrate spre vârf,  mai mult sau mai puțin rotunde sau elongate transversal, având un diametru mediu de 1-3 mm.
– Inflorescența este, înainte de anteză, un spic conic, apoi cilindric-îngust sau oblong oval, cu flori numeroase și dense, mai mult sau mai puțin violet-deschis (destul de rar roz), purpurii, albe, albicioase, cu un miros abia simțit.	– Inflorescența de 1-8/10 cm, ocupând cam 8-85% din lungimea tulpinii, cu 5-50/60 de flori, este laxă până la densă.
– Bracteele, verzi, de cele mai multe ori având nuanță roșiatică, lanceolate, acuminate, nervurate și reticulate (deseori neevident), sunt cam de aceeași lungime cu florile, sau mai scurte; uneori cele din partea inferioară a inflorescenței (bracteele inferioare) sunt mai lungi decât florile, fiind foarte elongate și liliacee, caz în care și cele de la vârful inflorescenței sunt mai mari decât florile înainte de anteză, spicul având un aspect comos, datorat și frunzelor.	– Bracteele bazale de 6-20/25 mm sunt mai lungi decât ovarul cam de 1,5-2 ori, iar cele florale (210/12) sunt aproximativ egale cu ovarul,  adesea fiind subfuzate cu antocianină.
– Tepalele sunt libere, de culoare violet-deschis spre lila, roz sau albe, de cele mai multe ori având mărci reprezentate de puncte mici ori linii violete sau purpurii. Sepalele externe sunt elongat-lanceolate, cu vârful ascuțit sau obtuz și trinervurate; sepalele laterale mai mult sau mai puțin lateral-patente, mai rar sunt erecte și lățite oblic spre bază, iar sepala mediană este mai apropiată de ginostemiu. Petalele, mai scurte decât sepalele sunt ovat-lanceolate aproape obtuze sau chiar obtuze, uninervurate  sau neevident trinervurate și converg în coif  împreună cu sepalele mediane.	– Segmentele laterale externe ale periantului (sepalele) sunt mai curând orizontale decât verticale și, în mod obișnuit, prezintă mărci solide (rar inelare); segmentul extern median al periantului (sepala mediană) și se gmentele interne laterale ale periantului (petalele laterale) sunt convergente.
– Labelul, violet-deschis, roșu-roziu, aproape alb ori chiar alb, mai mult lat decât lung, cu baza îngustată cuneiform și vârful retezat este trilobat, plan și cu mărci ce constau în pete sau liniuțe violet-purpurii, deseori dispuse simetric. Lobul median al labelului este, de regulă, mai îngust decât cei laterali, oval-oblong, mai mult sau mai puțin alungit, uneori foarte scurt, cu vârful ascuțit întreg ori emarginat (despicat), uneori scurt bi- sau –tridentat. Lobii laterali ai labelului sunt romboidali sau obtuzi, cu marginile ondulate, lați și neregulat denticulați.	– Labelul (4/5 – 9,5/11  x 5,5/6,5-13/15) mm, cu lățimea ce depășește (adesea considerabil) lungimea, este mai lat, mai mult sau mai puțin la mijloc, sau, mai puțin frecvent, deasupra (având formă obtriunghiulară). Culoarea bazei, purpurie, variază adesea în densitate, mai rar fiind roșie-purpurie sau albă. Mărcile, de la șterse pâna la accentuate, variază de la puncte până la liniuțe sau bucle, rar sunt absente sau sunt doar bucle, acoperind aproximativ două treimi din label, în mod ocazional mai mult sau mai puțin din această suprafață; sunt prezente sinusuri (label trilobat), de obicei superficiale, lobul central este, rareori, mai lung (cu mai mult de 1mm) decât lobii laterali; lobii laterali sunt, adesea, denticulați de la ușor deflecși  până la reflecși.
– Pintenul, de culoare violet-deschis, subțire, cilindric sau oarecum conic, este drept sau ușor curbat, oblic îndreptat în jos  și are aproximativ aceeași lungime cu ovarul.	– Pintenul, drept până la moderat decurbat, cu dimensiuni la intrare de 2,5/3,5 – 5,8/9,5 x 0,6/2,2 mm, iar la jumatatea lungimiii de 0,5/2mm, este cilindric sau slab subțiat, cu lungimea egală de la jumatate din ovar până la egală cu ovarul.
– Ginostemiul este obtuz apiculat și cu rostelul sulcat (crestat, brăzdat) la vârf. Antera este roșiatică sau roz-pal. Poliniile sunt gri-verzi-închis și au caudiculele și retinaculele alburii. Staminodiile sunt mari și papiloase. Ovarul, verde-deschis, cu partea superioară roșiatică, elongat-liniar, cilndric sau cu șase muchii este sesil și torsionat.

Polenizarea este făcută de bondari, perioada de înflorire fiind mai-iunie/iulie.

a.1. Dactylorhiza maculata (L.) Soό subsp. maculata
Deși The Plant List are tendința să elimine din denumirile infraspeciilor pe cele omonime speciilor considerându-le pe acestea din urmă ca reprezentând, pur și simplu, speciile tip, tot The Plant List acceptă ca deschis și, deci, nerezolvat, … conflictul nomenclatural dintre D. m. și D. m. subsp. maculata (dar, pentru consecvență, le consideră sinonime).
Pe WCSP (World Checklist of Selected Plant – site al Kew Gardens, Grădina Botanică Regală din Marea Britanie), care acceptă subspecia maculata pentru D. m., este precizat arealul de răspândire al ei: Islanda, țările scandinave, cele baltice, central-europene (Austria, Belgia, Elveția, Germania etc), din vestul și sud-vestul Europei (Spania, Franța – inclusiv Corsica) și din sud-est (România, fosta Iugoslavie); în 2005 a fost găsită și în Turcia. Prezentăm în continuare descrierea plantelor găsite în Turcia, pentru … specificitatea caracterelor raportate la subspecia în cauză:
– tuberii (3 – 4) sunt profund divizați, mult elongați la vârf;
– tulpina, mai înaltă de 60 cm, este erectă și în mod obișnuit, solidă;
– frunzele cauline (6 -10), de la erecte spre patente, sunt larg lanceolate până la oblonge, de la acute spre obtuze, cu ori fără puncte închise la culoare;
– inflorescența cilindrică spre alungită este laxă și multifloră;
– bracteele, lanceolate, sunt, cel mai adesea, mai scurte decât florile;
– florile au culoare de la roz-închis până la roz-deschis. Sepalele (8/9 x 3 mm), sunt de la oblonge până la ovat-oblonge, cele laterale fiind îndepărtate, iar cea dorsală  direcționată spre înainte și în sus. Petalele (6/7 – 3/4 mm) sunt ovate până la oblong-ovate și converg cu sepala dorsală. Labelul oblong transversal, de obicei mai mult lat decât lung (8×9/10 mm), cu puncte mai închise la culoare, cu bucle și linii întrerupte mai închis colorate, este plat, trilobat și cu marginile slab zimțat-dentate. Lobii laterali sunt oblong-triunghiulari, ovați (1,5 x 5/5,5 mm). Lobul mijlociu al labelului (1,5 x 2,5/3mm) este la fel de lung (rareori mai lung) ca lobii laterali și mult mai îngust  decât lobii laterali. Pintenul (6/11x 3/4mm) este cilindric, obtuz, cât două treimi până la trei pătrimi din lungimea ovarului, mai mult sau mai puțin drept și îndreptat spre bază. Ovarul (9-15 mm) este cilindric, ușor răsucit și glabru.
Habitatul preferat îl reprezintă pajiștile cu soluri umede sau mlăștinoase.

a.2. Dactylorhiza maculata (L.) Soó subsp. transsilvanica (Schur) Soó

Sinonime: Dactylorchis maculata var. candidissima (Krock.) Verm., D. m. var. hunyadensis Borsos et Soó, Dactylorhiza maculata var. hunyadensis (Borsos et Soó) Soó., D. m. var. transsilvanica (Schur) P.Delforge,  D. m. var. wettsteinii (H.Fleischm.) Soó, D. transsilvanica (Schur) Aver., Orchis candidissima Krock., O. maculata subsp. transsilvanica (Schur) Soó, O. m. var. alpina Schur,  O. m. var. candidissima (Krock.) Nyman, O. m. var. hunyadensis (Borsos et Soó) Pauca, O. m. var. ochrantha Pancic, O. m. var. transsilvanica (Schur) Nyman, O. m. f. carpatica Zapal., O. m. f. wettsteinii (H.Fleischm.) Soó, O. ochrantha (Pancic) H.Fleischm, O. o. var. wettsteinii H.Fleischm., O. transsilvanica Schur.
Cu o arie restânsă de răspândire, localizată în sud-estul Europei, în principal în Munții Carpați (Cehia, România, Ucraina), dar și în Ungaria, Bulgaria, Serbia, această orhidee albă a avut de-a lungul timpului un statut neclar – cum se deduce din numeroasele sale sinonime.
Ca și specia tip, are partea subpământeană formată din tuberi profund digitați, tulpina solidă, frunzele (4-8) solide, verzi și, în general, fără pete, oblong-lanceolate, mai late în jumătatea inferioară și transformate în bractee în partea superioară. Inflorescența, conică la început, apoi cilindrică, este densă, având bracteele la fel de lungi ca ovarul. Florile sunt albe (sau alb-verzui după alte descrieri), uneori cu tentă rozie, nepunctate. Sepalele laterale sunt libere, în timp ce sepala mijlocie formează un coif împreună cu petalele laterale; labelul, mai mult lat decât lung, ușor convex, este, trilobat, lobul median fiind mai îngust decât cei laterali care sunt rotunjiți și, uneori, slab punctați ori cu striații roz. Pintenul este paralel cu ovarul și mai lung decât la specia tip.
La Panțu (în op. cit.) apare sub denumirea Orchis maculata forma candidissima Krocker, fiind indicată ca arie de răspândire județele Gorj, Argeș, Neamț, Suceava, prin livezi și fânețe, împreună cu specia; trăsătura specifică a subspeciei este reprezentată de florile complet albe, total lipsite de antocianină: ”un albino complet”.

a.3. Dactylorhiza maculata (L.) Soó subsp. schurii (Klinge) Soó / Dactylorhiza traunsteineri (Saut. ex Rchb.) Soó subsp. schurii (Klinge) Kreutz

Sinonime: Dactylorhiza maculata var. schurii (Klinge) Soó, D. schurii (Klinge) Aver, Orchis angustifolia f. schurii Klinge, O. maculata var. schurii (Klinge) Pauca, O. m. f. schurii (Klinge) Soó.

Este un endemit carpatic, fiind semnalată doar în România (BV, NT, SV, VL – Măgura Slătioarei), Cehia și Ucraina.
Este înaltă de cca 30 de cm cu:
– frunzele caulinare (4-8) doar cu câteva puncte, frunzele de jos fiind oblong-înguste;
– florile roz, mov-deschis sau roșii, având lobul mijlociu al labelului la fel de lung sau mai lung decât lobii laterali.
În Sârbu et. al. (op. cit.) este precizată sinonimia nomenclaturală și cu D. m. subsp. elodes (Griseb.) Soó, taxon considerat de The Plant Liast ca reprezentând o subspecie aparte, dar care, conform WCSP sau Euro+Med PlantBase, este prezentă și în România.

Dar nu aici se termină „povestea” acestei specii ! Excursia botanică în România a lui Kreutz, făcută în 2014, pe lângă faptul că a dus la extinderea listei dactylorhizelor ce cresc în România de la 16 la 23, a și revizuit-o, trecând subspecia despre care vorbim aici dintre maculate printre traunsteinere, revizie acceptată de WCSP, noul ei nume fiind Dactylorhiza traunsteineri (Saut. ex Rchb.) Soó subsp. schurii (Klinge) Kreutz ! În lucrarea lui Kreutz ce descrie rezultatele vizitei sale în România, Neue Erkentnisse zu den Orchideen Rumäniens, Berichte aus den Arbeitskreisen Heimische Orhideen, 31 (2)/2014 (https://www.researchgate.net/publication/272088746_Neue_Erkentnisse_zu_den_Orchideen_Rumaniens) este trecută în revistă istoria nomenclaturală a acestei specii, începând cu lectotipul, descoperit de botanistul german Philipp Johann Ferdinand Schur (1799-1878) în România (1853)  în trei locații, una dintre ele fiind ușor de reconstituit (pe pârâul Puturosu, la est de Lacul Sf. Ana). Schur a descris plantele în Enumeratio Plantarum Transilvaniae (1866) sub numele Orchis traunsteineri Saut: “Diferă de celelalte specii descrise anterior prin frunzele elongate laxe, patente,  aproape recurbate, uneori flexibile, oblong-liniare. Spicul este cu flori dispuse lax și comatos. Florile sunt purpurii. Bracteele, mult mai lungi decât  florile, depășesec vârful spicului, formând o coamă. Este o plantă grațioasă, înaltă de 15-25 cm; Tuberii sunt subsimpli, de multe ori subțiați filiform”. Basionimul a fost dat de botanistul german Johannes Cristoph Klinge (1851-1902), Orchis angustifolia Loisel. ex Rchb. var. recurva Klinge f. schurii Klinge, cu ocazia susținerii tezei sale de doctorat, Revision der Orchis cordigera Fries und Orchis angustifolia Rchb., în 1893 la universitatea din actualul Tartu/Estonia. Descrierea o face însă pe baza descrierii lui Schur sau, în cel mai bun caz, a celor două exemplare culese din România și aflate în ierbarul lui Schur (aflat azi la Liov/Lviv/Ucraina): „ Specia este caracterizată prin frunze alungite, oblong- liniare, dispuse simplu care, uneori, sunt curbate neevident. Inflorescența este un spic relativ scurt, lax și foarte comatos. Florile sunt, în cea mai mare parte, colorate violet-uniform cu lobul mijlociu mare și acut și cu lobii laterali serați, cu un dinte evidențiat, astfel că labelul pare serat de 5 ori (! – n.n.). Bracteele sunt mult mai lungi decât florile, iar vârful are, oarecum, aspect de spic. Plantele sunt foarte subțiri și mici, cu înălțimea de aproximativ 18-27 cm. Tuberul este mic, puțin divizat și, adesea, cu prelungiri firoase”. În 1907, botaniștii germani Paul Friedrich August Ascherson (1834-1913) și Paul Otto Robert Peter Paul Gräbner (1871-1933) o denumesc Orchis traunsteineri var. schurii. Ei descriu planta astfel: ”Este foarte mică cu înălțimea de 25 cm, cu tuberi foarte mici, aproape nedivizați. Frunzele sunt lungi și intens curbate, uneori sub formă de seceră (falcate – n.n.). Inflorescența  este laxă și sub formă de ciucure. Bracteele sunt mult mai lungi decât florile care sunt purpurii. Labelul este trilobat cu lobul central îndreptat spre înainte”; ca și Klinge s-au bazat doar pe Ierbarul lui Schur. Începând cu Károly Rezsö von Soó (1903, Odorheiu Secuiesc – 1980, Budapesta), planta a devenit, pentru început, formă (1927), apoi varietate (1960, 1962) și, în final, subspecie (1967) a speciei Orchis maculata, respectiv Dactylorhiza maculata,  fără să fi justificat transferul în cadrul acestor specii. În 1984, botanistul rus Leonid Vladimirovici Averyanov (n. 1955) a ridicat în rang, relativ arbitrar – fără a fi văzut, pe viu, vreo plantă –, toți taxonii genului Dactylorhiza, noul nume al speciei noastre devenind Dactylorhiza schurii. Să mai spunem că în Flora Republicii Socialiste România XII/1972, numele ei este Orchis maculata subsp. elodes var. schurii (de aici înțelegem de ce apare Dactylorhiza maculata subsp. elodes în Flora Europaea ca existând în România) !
În 2004 Kreutz găsește cca 200 de exemplare în mlaștina de la Prejmer/BV pe care le determină cu multă siguranță ca reprezentând specia descrisă pentru prima oară de Schur (deși ca fiind una deja cunoscută) și apoi de Klinge, primul care o consideră specie novum ! Cu acest prilej, Kreuz realizează și … excursia taxonomică descrisă mai sus, propunând în final noul nume al speciei acceptat din 2015 și de WCSP: Dactylorhiza traunsteineri (Saut. ex Rchb.) Soó subsp. schurii (Klinge) Kreutz. Kreutz atrage atenția asupra pericolului în care se află reprezentanții speciei din mlaștina de la Prejmer fiind aproape sufocați de vegetația abundentă din mlaștină, care ar trebui cosită; cât despre alte locații ale speciei – extrase din literatura botanică din România și pe care le trece exhaustiv în revistă – Kreutz se îndoiește că ar fi vorba despre aceasta !

b. Dactylorhiza traunsteineri (Saut. ex Rchb.) Soó
Sinonime: Dactylorhis gracilis Hesl.-Harr., D. ruthei (Schulze) Verm., D. traunsteineri (Saut. ex Rchb.) Verm., D. t. var. klingei Verm., D. t. var. rhombilabris Verm., Dactylorhiza bohemica Businský, D. devillersiorum P.Delforge, D. elatior (Afzel. ex Rchb.f.) Soó, D. francis-drucei (Wilmott) Aver., D. gracilis (Höppner) Soó, D. incarnata var. traunsteineri (Saut. ex Rchb.f.) Soó, D. i. f. dunensis (Rchb.f.) P.Delforge, D. majalis subsp. traunsteineri (Saut. ex Rchb.) H.Sund., D. m. var. eboracensis (Godfery) R.M.Bateman et Denholm, D. m. var. francis-drucei (Wilmott) R.M.Bateman et Denholm, D. rigida (Höppner) Soó, D. ruthei (Schulze) Soó, D. suevica  (A.Fuchs) Soó, D. traunsteineri  subsp. bohemica (Businský) Kreutz et Sczep., D. t. subsp. francis-drucei (Wilmott) Soó, D. t. subsp. hiberica Landwehr, D. t. subsp. traunsteineri, D. t. subsp. wirtgenii (Höppner) Kreutz, D. t. var. blyttii (Klinge) Soó, D. t. var. dunensis (Rchb.f.) Soó, D. t. var. estonica (Klinge) Soó, D. t. var. mielichhoferi (Klinge) Soó, D. t. var. nilandri (Klinge) Soó, D. t. var. tarbatonica (Klinge) Soó, D. traunsteinerioides var. francis-drucei (Wilmott) F.M.Vázquez, D. vironii Kreutz, D. wirtgenii (Höppner) Soó, Orchis angustifolia subsp. friesii (Klinge) Neuman, O. a. subsp. subcapitata Neuman, O. a. var. acuminata (Klinge) Neuman, O. a. var. blyttii Klinge, O. a. var. brevifolia Klinge, O. a. var. elongata Klinge, O. a. var. erecta Klinge, O. a. var. estonica Klinge, O. a. var. immaculata Klinge, O. a. var. milelichhoferi Klinge, O. a. var. nylandri Klinge, O. a. var. patens Klinge, O. a. var. poenalica Klinge, O. a. var. pusilla Neuman, O. a. var. reolana Klinge, O. a. var. rigidula Klinge, O. a. var. sanionsis Klinge, O. a. var. sauteri (Klinge) Klinge, O. a. var. stricta Klinge, O. a. var. superba Klinge, O. a. var. tarbatonica Klinge, O. a. var. tenuifolia Klinge, O. a. f. acuminata Klinge, O. a. f. amplivaginata Klinge, O. a. f. angustivaginata Klinge, O. a. f. anziensis Klinge, O. a. f. brevispicata Klinge, O. a. f. densiflora Klinge, O. a. f. densiuscula Klinge, O. a. f. fichtenbergii Klinge, O. a. f. friesii Klinge, O. a. f. gracilis Klinge, O. a. f. immaculata Klinge, O. a. f. laxiflora Klinge, O. a. f. laxiuscula Klinge, O. a. f. lehnertii Klinge, O. a. f. longispicata Klinge, O. a. f. obtusifolia Klinge, O. a. f. papjerwica Klinge, O. a. f. pervoica Klinge, O. a. f. reichenbachii Klinge, O. a. f. remota Klinge, O. a. f. robustior Klinge, O. a. f. rosiensis Klinge, O. a. f. spatulata Klinge, O. a. f. spathulata Klinge, O. elatior Afzel. ex Rchb.f., O. francis-drucei Wilmott, O. gracilis Höppner, O. incarnata var. angustifolia (Lindl.) Rchb.f., O. i. var. traunsteineri (Saut. ex Rchb.) Parl., O. lapponica subsp. dunensis (Rchb.f.) K.Richt., O. latifolia var. angustifolia Lindl., O. l. var. eboracensis Godfery, O. l. var. traunsteineri (Saut. ex Rchb.) Godr., O. l. f. dunensis Rchb.f., O. majalis var. eborensis Godfery, O. x pseudotraunsteineri subsp. suevica A.Fuchs, O. rhenana Höppner, O. rigida Höppner, O. ruthei M.Schulze, O. sambucina var. subalpina Rchb.f., O. steegeri Höppner, O. traunsteineri Saut. ex Rchb., O. wirtgenii Höppner
Specia este menționată pentru prima dată ca apărând în flora României (lângă Borsec și Tușnad) de către Schur în 1866, dar Fuss (în 1866) se îndoiește de acest fapt; Simonkay (în 1887) chiar elimină specia dintre cele prezente în România, considerând că exemplarele din zonele precizate au fost confundate cu Orchis incarnata L., iar Soó (în 1940 și 1943), ca și Beldie și Paucă (1972), se referă tot la o confuzie, dar cu Orchis maculata L. subsp. elodes (Gris) Camus var. schurii Klinge. Panțu (în 1915) citează D. traunsteineri în delta Dunării – făcând însă referire la o mențiune anterioară (Uechtritz și Sintenis), din 1879-1881, unde apare sub numele Orchis angustifolia – punând însă la îndoială acest fapt; Bartok et al. (op. cit. – din care cităm aceste informații) menționează că n-a fost descoperit nici un specimen de ierbar legat de această informație și nici vreo altă dovadă a prezenței speciei în Dobrogea, considerând că, de fapt, este vorba despre Anacamptis laxiflora (Lam.) R.M.Bateman, Pridgeon et W.M.Chase. În fine, ultimii citați au descoperit un exemplar de ierbar, colectat de Simonkai în urmă cu 140 de ani, la Valea Morii (lângă Cluj-Napoca), sub numele Orchis ambigua var. claudiopolitana, considerând că este vorba despre Dactylorhiza traunsteineri. Încununarea acestei … incursiuni, mai mult sau mai puțin livrești (a autorilor menționați), a fost descoperirea, în iunie 2017, la Valea Morii, a unei populații de Dactylorhiza traunsteineri.
D. traunsteinerii este o specie europeană a cărei arie de distribuție cuprinde Alpii, Scandinavia, nord-vestul și centrul Rusiei, precum și Munții Urali.
În mare, specia se caracterizează prin frunze lungi și înguste, pătate sau nu, clar distanțate de tulpină, cu inflorescențe laxe și având câteva flori relativ mari; labelul este relativ lat, trilobat.
Specia este destul de apropiată, din multe puncte de vedere, de Dactylorhiza incarnata și, mai ales de Dactylorhiza lapponica. Principalele diferențe morfologice dintre cele trei specii sunt prezentate în articolul care, cum sugeram, constituie baza informațiilor de mai sus: http://kitaibelia.unideb.hu/articles/Kitaibelia_vol231_p15-24.pdf !

c. Dactylorhiza lapponica (Laest. ex Harm.) Soó
Foarte recent (2018), Marcin Nobis et alii, în Contribution to the flora of Asian and European countries: new national and regional vascular plant records, 7, Botany Letters, 165, menționează, în premieră, prezența pe teritoriul țării noastre a acestei specii. [Din păcate, încă nu am reușit să accesăm articolul !]
Sinonime: Dactylorhis lapponica (Laest. ex Harm.) Verm., D. pseudocordigera (Neuman) Lid, Dactylorhiza lapponica subsp. lapponica, D. l. var. pseudocordigera (Neuman) Kreutz, D. majalis subsp. lapponica (Laest. ex Harm.) H.Sund., D. pseudocordigera (Neuman) Soó, D. traunsteineri subsp. lapponica (Laest. ex Harm.) Soó, Orchis angustifolia var. lapponica Laest./Laest. ex Harm., O. lapponica (Laest. ex Harm.) K.Richt./Laest. ex Rchb.f., O. latifolia var. lapponica (Laest. ex Harm.) Laest. ex Rchb.f., O. maculata subsp. lapponica (Laest. ex Harm.) Nyman, O. pseudocordigera Neuman

d. Dactylorhiza fuchsii (Druce) Soó
Sinonime: Dactylorchis fuchsii (Druce) Verm., D. maculata subsp. fuchsii (Druce) Hyl., Dactylorhiza andoeyana Perko, D. fuchsii subsp. fuchsii (Druce) Soó, D. f. subsp. punicea J.Essink, L.Essink et Kreutz, D.f. var. brachystachys (E.G.Camus) Soó, D. f. var. longibracteata Voth, D. f. var. magnocalcarata Landwehr, D. f. var. meyeri (Rchb.f.) Soó, D. f. var. nesogenes (Briq.) Soó, D. f. var. rhodochila Turner Ettl., D. f. var. tatrensis Borsos ex Soó, D. f. f. andoeyana (Perko) P.Delforge, D. f. f. meyeri (Rchb.f.) P.Delforge, D. f. f. rhodochila (Turner Ettl.) P.Delforge, D. maculata subsp. meyeri (Rchb.f.) Tournay, D. meyeri (Rchb.f.) Aver., Orchis fuchsii Druce, O. f. f. lancefolia Snarskis, O. f. f. maxima Snarskis, O. longibracteata F.W.Schmidt, O. maculata subsp. meyeri (Rchb.f.) K.Richt., O. m. var. brachystachys E.G.Camus, O. m. var. elongata Gadeceau, O. m. var. meyeri Rchb.f., O. m. var. nesogenes Briq., O. m. var. slandzinskii Zapal., O. m. var. submontana Zapal., O. m. var. triloba E.G.Camus, O. m. var. trilobata Bréb.,O. m. f. minor Zapal., O. m. f. paluster E.G.Camus, O. m. f. trilobata (Bréb.) Soó, O. mascula var. triloba Bréb., O. nesogenes (Briq.) Rouy.
Este o specie eurosiberiană care acoperă aproape toată Europa și o parte a nordului Asiei, lipsind din bazinul mediteranean. În România poate fi întâlnită în județele Suceava, Vrancea, în Munții Banatului, Bucegi, în Transilvania etc. Împarte același teritoriu cu D. maculata cu care poate fi confundată. Preferă terenurile din lizierele de pădure bine luminate și umede.
Epitetul specific ”fuchsii” i-a fost dat în onoarea unuia dintre părinții botanicii moderne, Leonhart Fuchs, botanist și medic german (1501-1566).

Pe scurt:
– partea subpământeană este formată din tuberi denși, adânc divizați, din care pornesc 5-7 rădăcini adventive;
– tulpina, înaltă de 20-70 de cm, este compactă, ușor colorată în mov în partea superioară;
– frunzele de la bază sunt etalate, larg-lanceolate până la obovate, cu vârful adesea rotunjit și cu lățimea maximă mai sus de jumătate; celelalte  frunze sunt prelung-lanceolate cu vârful neascuțit și ajung până la baza inflorescenței. Petele de pe frunze, prelungi și întinse pe toată suprafața, uneori, pot lipsi;
– bracteele liniar-lanceolate sunt, în mod obișnuit, mai scurte decât florile. Inflorescența, densă, prelungă și conică, este formată din flori mov-rozii și chiar albe;
– labelul rombic-rotunjit, adânc trilobat, cu lobul mijlociu vizibil ascuțit, mai lung și, o dată și jumătate, mai lat decât cei laterali, este de culoare mai deschisă și cu un desen simetric, mai mult sau mai puțin pronunțat, format din linii mov, groase și întrerupte, puncte și bucle. Pintenul este cilindric, drept, ușor îngustat și conic spre vârf, orizontal sau ușor descendent și, cu puțin, mai scurt decât ovarul. Unele colonii au florile parfumate, fiind foarte atractive penru moliile de zi care le polenizează. Înflorește în mai/iunie-iulie/august.
Specia poate fi ușor confundată cu specia D. maculata care este ceva mai robustă, are frunzele de la bază carenate cu lățimea maximă în partea lor inferioară, labelul mai puțin adânc trilobat, cu lobul median mai scurt sau egal cu cei laterali, eperonul foarte îngust și clar descendent; preferă solurile mai puțin acide.
În legătură cu acest ultim aspect, după multe dezbateri (în prima jumătate a secolului trecut) ce-l vizau ca factor determinat în diferențierea celor două specii (care au … culminat cu absolutizarea pH-ului preferat – D.f., mai mic decât 5,5, D. m. mai mare) chestiunea a rămas într-o fază relativ … neutră: D. f. preferă solurile neutre, D. m. pe cele neutre sau alcaline. A mai fost luată în discuție faptul că speciile de pe continentul european sunt mai puțin diferențiate decât cele de pe insulele britanice. Prezentăm, spre edificare, descrierea D. fuchsii având la bază plante din Anglia și Irlanda (conform R.M. Bateman & I. Denholm, în op. cit.) și din Serbia (după V. Ddjordević, S. Jovanović & V. Stevanović – Dactylorhiza fuchsii (Orchidaceae), a new species in the flora of Serbia, Archives of Biological Sciences, 66(3)/2014, pe baza descrierilor următorilor: Soo/1980, Delforge/2006, Ståhlberg & Hedrén/2008, Vakhrameeva et al./2008):

Bateman & Deholm	Djordjević, Jovanović & Stevanović
	– partea subpământeană este formată din doi tuberi palmați, adânc divizați;
– tulpina, cu înălțimea de 7 – 50/70 cm și cu diametrul de 1,5 -7,5/11 mm,este, adesea, lipsită de antocianină;	– tulpina este înaltă de 30-50/70 cm
– frunzele, de la rar spre des marcate, având, doar pe partea superioară mărci compacte (adesea) sau, uneori, inelare sunt distribuite mai mult sau mai puțin uniform fiind transversal-elongate cu diametrul mediu de la 1.5 mm până la 6 mm. Frunza bazală (0-1) este mai lată la mijloc sau mai sus de mijloc. Frunzele amplexicaule (2/3-6/7), uzual de culoare verde-deschis până la verde-închis, de obicei strâns adunate spre baza tulpinii, de regulă recurbate,  rar evident cuculate, sunt de la înguste până la lat-lanceloate, de cele mai multe ori având partea cea mai lată deasupra bazei, cea mai lungă frunză (4,5-16,5 cm lungime) aflându-se deasupra celei mai late (0,5/4/5,5 cm lățime), raportul lățime-lungime fiind descrescător  spre inflorescență. Frunzele neamplexicaule (1/2-6/9) sunt înguste, partea cea mai lată fiind la bază;	– frunzele (4/6-11/15) sunt, în mod obișnuit, pătate pe partea superioară, rar nepătate. Frunza cea mai de jos este scurtă, obovată sau larg lanceolată, frunzele mediane, cu lungimea de 8-21 cm și lățimea de 1,5/2-3,8/5 cm,  sunt lanceolate și au partea cea mai lată în jumatatea superioar. Frunzele superioare sunt bracteiforme;
– bracteele bazale (7,5-23/38 mm), mai lungi decât ovarul cam de 1,5-2,5 ori, iar cele florale aproximativ egale cu ovarul, sunt, adesea, saturate cu antocianină, având culoarea purpurie. Inflorescența, de 1,5-10/22 cm, ce reprezintă un raport de 8-30% din lungimea tulpinii, este de la ușor-laxă până la densă cu un număr de flori variabil (8-60/90);	– inflorescența, la început conică, apoi aproximativ cilindrică, are 10/15-50/65 de flori a căror culoare poate fi roz-deschis, alburie, lila-intens sau purpurie. Bracteele (0,6-1,2 cm) sunt, de obicei, mai scurte decât florile;
– labelul, cu dimensiuni cuprinse între 4,5-8,5/9,5 x 7/12-13,5 mm, lățimea depășind (uneori considreabil), de cele mai multe ori, lungimea, are partea cea mai lată, mai mult sau mai puțin, la mijloc sau deasupra mijlocului (formă obtriunghiulară). Culoarea de bază are densități variabile de purpuriu și, mai puțin frecvent, de alb; mărcile sunt reprezentate de linii și/ori bucle, ocazional de puncte și bucle, de la șterse până la accentuate, rar absente, sau de pete compacte care acoperă, adesea, aproximativ două treimi din label, ocazional chiar mai mult sau mai puțin. Labelul este trilobat cu sinusuri profunde, lobul central fiind, adesea, mai lung (cu mai mult de 1mm) decât lobii laterali care sunt, de cele mai multe ori, denticulați, ușor deflecși, până la moderat reflecși.	– labelul (6-11 mm lungime și 8-16 mm lățime), este adânc trilobat, cu mărci, mai ales, în jurul axei mediane, ce constau în puncte și dungi închise sau purpurii. Lobii laterali (de 4-7 mm lungime) sunt larg depărtați, rotunzi, oblic-tunchiați sau falcați (ca o seceră). Lobul mijlociu (5/6-9/11 mm) este proeminent triunghiular, mai mult lat decât lung, și mai lung decât lobii laterali;
– segmentele laterale externe ale periantului (sepalele laterale) sunt mai curând orizontale decât verticale și au, deseori, mărci compacte, rar inelare; segmentul median extern (sepala mediană) și segmentele periantului intern (cele două petale laterale) sunt convergente. Pintenul (3,5/8 x 1/2,5 mm la intrare, 0,8-2,3 mm la jumătatea lungimii) e drept până la moderat decurbat, de obicei conicizat spre vârf, și are lungimea cât jumătate din lungimea ovarului sau chiar egală cu aceasta.	– segmentele externe ale periantului (sepalele) au 6-9 mm. Pintenul  (lung de 6-9 mm și lat de 1,2-2,5 mm) este cilindric, orizontal până la îndreptat în jos, mai scurt decât ovarul.

d.1. Dactylorhiza fuchsii (Druce) Soó subsp. carpatica (Batoušek et Kreutz) Kreutz

Sinonime: Dactylorhiza carpatica (Batoušek et Kreutz) P. Delforge,  D. traunsteineri subsp.carpatica Batoušek et Kreutz
Denumirea subspeciei provine de la primele exemplare, descoperite în Carpații Albi din Cehia. A mai fost determinată doar în România, în zona Muntelui Mădăraș-Ciuc (Munții Harghitei) și în Munții Bucegi. Habitatul preferat îl reprezintă pantele, mlaștinile alimentate, pășunile umede și locurile deschise din pădurile de foioase de pe soluri proaspete, calcaroase, la altitudinea cuprinsă între 200 -1300 de m.

Descriere:
– este o plantă de înălțime mică (15 – 55 cm),  zveltă, viguroasă, cu baza învelită de frunze reduse la teci.Tulpina, erectă și subțire, de culore ce variază de la verde deschis până la verde-închis, sub inflorescență este de culoare mai mult violetă;
– frunzele sunt egal distribuite pe tulpină, recurbate, carenate adânc, cu pete violete (circulare și repartizate uniform), ascuțite; cele inferioare sunt îngust-lanceolate, ascuțite, uneori trunchiate. Frunzele superioare, oblice până la abrupt îndreptate în sus, nu ajung până la inflorescență;
– inflorescența este un spic scurt, cilindric, lax, cu flori rare și puține (10-20). Bracteele sunt lanceolate până la liniar lanceolate, ascuțite, mai lungi decât ovarul, de obicei verzi și cu nuanțe violete;
– florile sunt mici, colorate de la roșu până roz-mediu-deschis. Sepalele (de la roz până la purpuriu și violet), pe partea interioară cu pete violete, sunt ovat-lanceolate până la lanceolate; sepalele laterale sunt erect-distanțate până la oblic; sepala mediană este curbată. Petalele laterale, oblong-ovate sunt violet-deschis, alburii, cu partea interioară roz-purpurie, și converg cu sepala mediană într-un coif;
– labelul, de culoare roz până la purpurie, în formă de inimă și relativ obtuz, trilobat, cu baza și partea mediană a lobului  mijlociu roz-deschis până la alb, cu mărci accentuate și simetrice, sub formă de bucle și linii întrerupte de culoare mai închisă. Lobul mijlociu este mai îngust decât cei doi lobi laterali și, de obicei, curbat la vârf, adesea cuculat. Lobii laterali, rotunzi, slab neregulat serați au, în mod obișnuit, marginile ușor curbate, cele laterale fără mărci. Pintenul este cilindric, oblic îndreptat în jos, lung, aproximativ cât două treimi din lungimea ovarului. Înflorește de pe la jumătatea lunii iulie.

Diferă de specie prin tulpina mult mai zveltă și mai înaltă, statura mai delicată și erectă, prin frunzele cu puncte de culoare violet-intens și inflorescența cilindrică, mult mai elongată, cu multe flori de culoare violet-închis.

d.2. Dactylorhiza fuchsii (Druce) Soó subsp. psychrophila (Schltr.) J.L.Holub
Sinonime: Dactylorhiza fuchsii var. psychrophila (Schltr.) Soó, D. maculata var. psychrophila (Schltr.) Voth, D. psychrophila (Schltr.) Aver., Orchis maculata var. curvifolia E.G.Camus, O. m. var. psychrophila Schltr., O. m. f. recurvifolia Brenner.

Prima descriere, superficială,  a subspeciei a fost făcută  în 1927 de Gottfried Keller (botanist elvețian, 1873-1945) și Friedrich Richard Rudolf Schlechter (botanist german, 1872-1925), spunând printre altele, despre planta reprezentativă, că este una “care crește în Alpii înalți și în nordul îndepărtat (Finlanda – Laponia)”. Specimenul, colectat și descris de ei, provine din Finlanda. Epitetul specific psychrophilla definește  un organism adaptat pentru a fi capabil să trăiască la temperaturi scăzute. Cuvântul provine din grecescul “psihros” = ”frig” care face trimitere la preferința acestei subspecii pentru locurile nordice de care era legată planta descrisă. Răspândirea speciei s-a dovedit a fi destul de extinsă, fiind găsită în afară de Scandinavia și de regiunile montane din Alpii Elveței, francezi, italieni, austrieci ori germani și în … România, în Munții Rodnei și Bucegi. Preferă areale alpine înalte și pantele nordice mai reci din zona izvoarelor, a mlaștinilor, dar și pășunile umede sau inundate de ape proaspete, de pe soluri acide, rar calcaroase. În locațiile respective, cresc adesea doar câteva plante. Plantele care aparțin acestei subspecii sunt, în general, mai grațioase, mai zvelte dar mai mici decât ale speciei tip. Au mai puține frunze, care sunt verzi, mai pătate, mult mai scurte, înguste și curbate în jos. În plus, inflorescența este săracă în flori și capitată (măciucată). Florile nu diferă destul de mult de cele ale speciei, fiind mult mai mici, mai adânc trilobate, cu lobul mijlociu mai ascuțit și mult mai lung decât cei laterali și au, de regulă, o culoare puțin mai închisă.

d.3. Dactylorhiza fuchsii (Druce) Soó var. sooana (Borsos) Borsos
Sinonime: Dactylorhiza fuchsii subsp. soana Borsos, D. f. var. soana (Borsos) Kreutz.

Dactylorhyza fuchsii cu flori albe și bucle purpurii, Dactylorhiza fuchsii subsp. sooana, a fost descrisă întâia dată de botanista maghiară Borsos Olga (n. 1926) în anul 1959. Epitetul subspecific i l-a fost dat în onoarea lui Soó, sub patronajul căruia a realizat o monografie taxonomico-geobatanică despre orhidee, în ideea conectării florei panonice la flora carpatică (Geobotanische Monographie der Orchideen der Pannonischen und Karpatischen Flora, Ann. Uni, Scient. Budapest, 1959).
Planta se găsește în câteva țări carpatice sau pericarpatice: România, Ungaria, Slovacia, Cehia, Ucraina. În România a fost descoperită de către botanistul olandez Carolus Adrianus Johannes Kreutz (n. 1954), în anul 2014 (fusese, totuși, semnalată și anterior, dar rămăsese cu statutul de prezență incertă pe teritoriul României – în Sârbu et. al. – op. cit), cu prilejul unei excursii botanice în România, în Munții Harghitei, pe muntele Mădăraș; cu acest prilej a identificat printre mai multe alte specii de orhide, 10 exemplare al căror aspect prezenta caracteristice D. f. subsp. soana (pe care el a considerat-o doar o varietate a speciei): baza albă a florilor, desenul pronunțat-violet sub formă de bucle de pe label, frunzele ușor mai înguste decât ale speciei tip și întotdeauna pătate.

e. Dactylorhiza sudetica (Poech ex Rchb.f.) Aver.

Sinonime: Dactylorchis maculata var. sudetica (Poech ex Rchb.f.) Verm., Dactylorhiza fuchsii subsp. sudetica (Poech ex Rchb.f.) Verm., D. f. var. sudetica (Poech ex Rchb.f.) H.Baumann, Künkele et R.Lorenz, D. longibracteata subsp. sudetica (Poech ex Rchb.f.) Holub, D.maculata subsp. sudetica (Poech ex Rchb.f.) Voth,  D. m. var. sudetica (Poech ex Rchb.f.) H.Baumann, Künkele & R.Lorenz, Orchis maculata subsp. sudetica (Poech ex Rchb.f.) K.Richt, O. m. var. sudetica Poech ex Rchb.f.

Ridicată în prezent la rang de specie, ceea ce fusese considerat ca subspecie sau varietate a D. fuchsii a fost descrisă în premieră de botanistul german Heinrich Gustav Reichenbach (1823-1889) – fiul altui botanist celebru, Heinrich Gottlieb Ludwig Reichenbach (1793-1879) – în 1851 sub denumirea de Orchis maculata var. sudetica plantele fiind găsite în zona Munților Sudeți (la granița Cehiei cu Polonia): “… o plantă alpină fragilă, zveltă, mică și cu frunze puține, mai mult sau mai puțin curbate …”.
Crește în locuri foarte umede, pe platouri cu pașiști alpine, în mlaștinile izvoarelor din regiunile alpine mai înalte, întotdeauna pe soluri acide. În România a fost descoperită (Kreutz, 2014) în trei locații din nordul României, în Munții Țibăului: un individ izolat, dar și o populație de 24 de indivizi lângă satul Bobeica și alta, în jur de 10 indivizi, lângă satul Izvoarele Sucevei. Planta are ca trăsături tipice: un habitus puternic, frunze mai late (în raport cu subspeciile D. fuchsii), cu inflorescență elongată, cu flori mai mari și mai mult roșii-violete cu labelul rotunjit și accentuat marcat.

f. Dactylorhiza saccifera (Brongn.) Soó

Sinonime: Dactylorchis maculata var. heuffelii Borsos & Soó, D. saccifera (Brongn.) Verm., Dactylorhiza bithynica H.Baumann, D. maculata subsp. saccifera (Brongn.) Diklic, D. saccifera subsp. bithynica (H.Baumann) Kreutz, D. s. (Brongn.) Soó subsp. saccifera, D. s. var. heuffelii (Borsos & Soó) Soó, D. s. var. lanceolata Landwehr, D. urvilleana subsp. bithynica (H.Baumann) H.Baumann & R.Lorenz, Orchis basilica subsp. saccifera (Brongn.) Klinge, O. maculata subsp. saccifera (Brongn.) K.Richt., O. m. var. cartalinoides Klinge ex H.Fleischm., O. m. var. heuffelii (Borsos & Soó) Pauca, O. m. var. kortiathica Formánek, O. m. var. pyramidata Schur, O. m. var. saccifera (Brongn.) Rchb.f., O. m. var. turfosa Schur, O. saccifera Brongn.

Răspândită în bazinele mediteranean și pontic, cu limita vestică în Portugalia și Spania, cu cea sudică nordul Africii, Corsica și Italia, iar cu cea estică în Orientul Apropiat, specia se găsește și în țările balcanice (Bulgaria, Grecia, Iugoslavia) și est-europene (România). Preferă tufișurile, tăieturile și pajiștile umede, aflate pe substrat calcaros, cu pH bazic, putând fi întâlnită de la o altitudine cuprinsă între 200 m și, aproximativ, 2 000 de m (deci, în zone colinare, montane și subalpine, în mod special cu umezeală ridicată). În România este considerată o prezență rară, fiind semnalată în Carpații Orientali și Meridionali.
Epitetul specific saccifera face referire la aspectul eperonului care are formă de sac, fiind mult mai îngroșat decât la alte specii.

Descrierea ce urmează este o sinteză a celor publicate … aiurea (baza, https://it.wikipedia.org/wiki/Dactylorhiza_maculata_saccifera), raportată însă la descrierile lui Panțu (din op. cit.) și a lui Kreutz, care a găsit-o în 2014 în Munții Harghitei/Mădăraș-Ciuc (op. cit.). Este important de știut că Panțu numește specia Orchis maculata L. f. macrostachys Ascherson et Graebner (indicând printre sinonime O. m. subsp. saccifera Brogn.), astăzi, nomenclatural, reprezentând un sinonim al subspeciei D. saccifera subsp. gervasiana (Tod.) Kreutz care nu crește decât în vestul Europei (confuzia nomenclaturală persistă încă, de pildă, la Sârbu et al. (op. cit.); iar Kreutz insistă pe ideea că plantele descrise de el reprezintă o subspecie (saccifera) a speciei tip.

Deci, D. saccifera este o plantă zveltă, flexibilă, glabră, având înălțime variabilă (25-90 cm), cu:
– partea subterană alcătuită din doi tuberi mai mult sau mai puțin divizați (palmați) și rădăcini fasciculate aflate deasupra acestora;
– tulpina verde, în partea superioară putând avea și nuanțe de roz, erectă, cilindrică, glabră, plină (la Panțu, adesea fistuloasă) cu suprafața striată;
– frunzele radicale atrofiate (transformate în teci). Frunzele inferioare sunt ovale, iar cele caulinare, dispuse altern, aproape patente, cu pete închise la culoare (la Panțu, nemaculate, ca și la Sârbu et al. – op. cit. sau Ciocârlan – op. cit.), sunt oblongi și ovat-lanceolate, cu lățimea cea mai mare la baza lor, carenate, devenind tot mai înguste și mai ascuțite;
– inflorescența, la început sub formă de spic dens, conic, apoi, spre finalul înfloririi, cilindric; are florile mari, așezate la axila bracteelor (membranoase, de formă lanceolat-liniară, mai lungi decât florile, în special, cele inferioare), de culoare variabilă, de la roz-deschis până la purpuriu sau chiar alb, cu puncte și bucle purpurii mai închise ce se extind, uneori, și pe tepale. Sepalele laterale sunt liniare, cea mijlocie este ceva mai ovală, concavă și convergentă în coif cu petalele laterale;
– labelul având lățimea puțin mai mare decât lungimea, evident trilobat; cei trei lobi sunt aproximativ egali, lobul median fiind mai îngust și mai alungit decât cei laterali. Marginile lobilor pot fi, uneori, slab fimbriate (franjurate). Pe label sunt prezente mărci mai închise la culoare sub formă de pete, sau dungi filiforme – ce se pot extinde și pe lobii laterali, tipice acestui tip de orhidee;
– ginostemiul scurt și cu o amplă arie stigmatiferă;
– ovarul sesil, poziționat inferior și format din trei carpele sudate între ele. Eperonul,oblic îndreptat în jos, aproape la fel de lung ca ovarul, mult îngroșat, în formă de sac, este principalul criteriu care o diferențiază de celelalte specii.

g. Dactylorhiza kalopissii E. Nelson subsp. macedonica (J. Hölz. et Künkele) Kreutz
Sinonime: Dactylorhiza kalopissii f. macedonica (J.Hölz. & Künkele) P.Delforge, Dactylorhiza macedonica J.Hölz. et Künkele

Planta are o arie restrânsă de răspândire, doar în câteva țări din sudul-estul Europei: România, Bulgaria, nordul Greciei (pe o arie restrânsă de pe pantele, platourile și pe lângă izvoarele din munții înalți), la granița cu Macedonia, și insulele din estul Mării Egee.
Epitetul specific, compus din cuvintele grecești ”kallos”  = ”frumusețe” și  ”opsis” = ”măreție, grandoare, splendoare”, face referire la habitusul semeț al acestei specii.

Plantele speciei se remarcă, în principal prin habitusul impozant, cu frunzele brusc erecte și lipsite de mărci și înflorescența cilindrică, elongată, erectă și bogată în flori. Pot fi identificate după florile ce au dimensiune medie și după forma rombică a labelului, relativ lat, care este, semnificativ trilobat, și după lobul mijlociu contrastant, care este triunghiular și bine reliefat. La acestea se mai adaugă culoarea purpurie-închis a florilor; dar au au fondul alb spre partea de sus, la intrarea pintenului. Labelul poate fi slab punctat sau fără mărci. Pintenul, slab-sacciform, obtuz, oblic, îndreptat în jos este puțin mai scurt decât ovarul.

Prezența speciei în România a fost semnalată de Kreutz care a găsit 10 exemplare în zona Muntelui Mădăraș-Ciuc/Munții Harghitei.

h. Dactylorhiza cordigera (Fr.) Soó
Sinonime: Dactylorchis cordigera (Fr.) Verm., Dactylorhiza cordigera (Fr.) Soó subsp. cordigera, D. c. subsp. siculorum (Soó) Soó, D. c. var. rochelii (Griseb. et Schenk) Soó, D. c. var. vermionica B.Willing & E.Willing, D. c. f. albiflora Landwehr, D. majalis (Rchb.) P.F.Hunt et Summerh. subsp. cordigera (Fr.) H.Sund., Orchis blyttii (Rchb.f.) Soó, O. cordigera Fr., O. c. subsp. blyttii (Rchb.f.) K.Richt., O. c. subsp. siculorum Soó, O. c.var. foliosa Klinge., O. c. var. klingei E.G.Camus, O. c. var. siculorum (Soó) Pauca, O. c. f. banatica Asch. et Graebn., O. c. f. macrobracteata (Schur) Soó, O. c. f. rivularis (Heuff. ex Schur) Soó, O. c. f. rochelii (Griseb. et Schenk) Klinge, O. c. f. simonkaiana Soó, O. cruenta subsp. blyttii (Rchb.f.) Soó, O. hungarica Pant. ex G.Keller et Soó, O. latifolia var. abbreviata Harz, O. l. var. brevibracteata Harz, O. l. var. comosa Harz, O. l. var. conica Lindl., O. l. var. densa Harz, O. l. var. densiflora Harz, O. l. var. humilis Harz, O. l. var. inaequiloba Harz, O. l. var. lanceata Harz, O. l. var. laxiuscula Harz, O.l. var. macilenta Harz., O. l. var. macrochlamys Asch. et Graebn., O. l. var. obtusa Harz, O. l. var. orbiculatus Zapal., O. l. var. parvicalcarata Harz, O. l. var. pyramidalis Harz, O. l. var. rochelii Griseb. et Schenk, O. l. var. sparsiflora Harz, O. l. var. traunsteineriiformis Harz, O. l. var. trifida Harz, O. l. var. trilobata Harz, O. l. var. vulgaris Harz, O. l. f. blyttii Rchb.f., O. l. f. densa (Harz) Soó, O. l. f. gracilis Schur, O. monticola Klinge, O. rivularis Heuff. ex Schur, O. rocheliana, (Klinge) Klinge, O. siculorum (Soó) Soó.

Specie endemică pentru Europa, are o arie de răspândire limitată, găsindu-se în Balcani, din nordul Greciei până în Carpații Ucrainei, fiind nativă în Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia (partea continentală), România și în cea mai mare parte a Ucrainei. Habitatul tipic îl reprezintă pajiștile subalpine și alpine, dar și locurile mlăștinoase, malurile izvoarelor și solurile aluvionare bine luminate, slab acide spre alcaline. Înflorește de la sfârșitul primăverii până la începutul verii (la noi, din mai până în iulie) și crește în populații numeroase. În România poate fi întâlnită destul de frecvent, în aproape toate zonele țării. Epitetul specific ”cordigera” face trimitere la conturul labelului în formă de inimă.
Este o plantă robustă ce poate atinge înălțimea de aproximativ 40 cm.
– partea subpământeană este alcătuită din tuberculi palmați cu 2-4 diviziuni lungi și filiforme;
– tulpina, înaltă până la 30 cm, este erectă sau flexuoasă, verde-purpurie în partea superioară, …
– … cu 2-5 frunze distanțate, de obicei cu mărci închise la culoare pe ambele fețe (uneori mărcile pot lipsi). Frunzele radiculare sunt lax dispuse, lipsite de clorofilă, scuamoase și ușor recurbate la vârf. Frunzele cauline, de obicei în număr de patru, sunt maculate cu pete caracteristice (rareori nepătate), transversal elongate, dense, de mărimi diferite (care, uneori, se unesc), de culoare verde-purpuriu-închis. Primele două frunze dinspre bază sunt laceolate sau ovat-eliptice; cea inferioară, patentă și arcuită (recurbată) către sol, cu baza mai îngustă și cu lățimea maximă  în a doua jumătate, are extremitatea rotunjită  sau emarginată (slab crestată) și discret acuminată. A doua frunză este ovat-lanceolată și erectă. Frunzele superioare sunt erecte și se îngustează  mult spre vârf, devenind liniar-lanceolate și lung-acuminate;
– inflorescența este sub formă de spic oblong-oval, sau cilindric, mai lax sau mai dens, cu flori a căror culoare variază de la purpuriu-închis la purpuriu-deschis. Bracteele, purpurii sau verzui-închis (rar verzi și foliacee), uneori cu pete închise la culoare, liniar-lanceolate, acuminate, multinervurate (3-5 nervuri reticulate), sunt egale cu florile sau, de obicei, mai lungi decât acestea. Pe margine se pot distinge mici dințișori (la o examinare mai atentă);
– tepalele/sepalele laterale sunt acuminate, erecte și, mai mult sau mai puțin, patente, iar petalele laterale sunt elongat-lanceolate, acuminate ori slab obtuze și convrgente, atingându-se la vârf;
– labelul, cordiform, de obicei nedivizat, cu baza mult îngustată (cuneiformă), și partea cea mai lată chiar deasupra bazei, se termină cu un vârf scurt, ce îi dă înfățișarea cordiformă. Uneori labelul poate fi ușor trilobat, mai mult lung decât lat, și cu marginile discret crenate, prezentând nervuri reticulate, mai mult sau mai puțin proeminente, mai închise la culoare sau cu un model format din linii, puncte ori pete. Lobul median este triunghiular-obtuz și mai lung decât lobii laterali care sunt rotunjiți și ușor crenați;
– pintenul, foarte scurt, cât jumătate din lungimea ovarului, este sacciform, conic, destul de lat la bază, descendent și arcuit.

Atât Vasile Ciocârlan, cât și Iob Sârbu et. al. (în op. cit.) diferențiază două subspecii prezente în România: cordigera și siculorum (Soó) Soó (endemism carpatic) ce apar citate ca atare și în Flora Europaea (dar considerate sinonime de The Plant List și WCSP). Le deosebesc forma și dimensiunile pintenului:
– cilindrico- conic, lung (8-11 mm) de până la 3/4 din lungimea ovarului în cazul subspeciei siculorum;
– saciform, de 6-8 mm, cât jumătate din lungimea ovarului la subspecia cordigera.

Karel Kreutz (în op. cit.) afirmă că Dactylorhiza cordigera subsp. siculorum diferă de specia nominală prin habitusul impozant al plantelor, care pot fi înalte până la 40 cm, dar pot fi și mai înalte, prin frunzele inferioare ușor ascuțite și prin tulpina goală și muchiată. Pintenul este conico-cilindric cu lungimea de 8-11mm, doar cu puțin mai scurt decât ovarul.
D. cordigera subsp. siculorum se situează, morfologic (în special, din punct de vedere al formei și lungimii eperonului), dar și în ceea ce privește perioada de înflorire, între D. cordigera subsp. cordigera și D. majalis subsp. majalis.
Arealul preferat este reprezentat de zona montană cu pajiști ”grase”, dar, în principal, de  pajiștile montane umede și, în mod deosebit, de diferitele tipuri de turbării. Cînd descrie subspecia siculorum, Kreutz face referire în mod special la plantele descoperite de el pe parcursul excursiei botanice din România,  din iunie 2014.
Referindu-ne la subspecia siculorum, aceasta a fost semnalată, ca atare, în Carpații Orientali (Harghitei și Maramureșului), Meridionali (Piatra Craiului și Parâng) și Occidentali (Bihor), precum și în cei ai Ucrainei.

h.1. Dactylorhiza cordigera subsp. pindica (B.Willing et E.Willing) H.Baumann et R.Lorenz
Sinonim, Dactylorhiza pindica B.Willing et E.Willing

Aria de răspândire cunoscută până în prezent este limitată la: România, Bulgaria, nord-vestul Greciei și, mai nou, Albania. În România a fost descoperită de Kreutz, în 2014, în Munții Rodnei. Epitetul subspecific pindica i-a fost atribuit datorită faptului că a fost descoperită în Munții Pindului, lanț muntos ce străbate partea continentală a Greciei, plecând de la nord-est, din Albania, spre sud-sud-est, până în nordul peninsulei Pelopones.

Planta are:
– o tulpină foarte viguroasă, cavă, …
– … cu frunze (4-6), ascendente, uniform distanțate una de alta, late, accentuat punctate. De remarcat este faptul că frunzele, întotdeauna punctate, amplexicaule, carenate puternic și curbate spre bază, sunt considerabil de late și au lungimea, în medie, de trei ori mai mare decât lățimea;
– florile sunt mari, cu labelul, mai mult sau mai puțin circular, ce are un mic desen pe lobul mijlociu (care este bine evidențiat) și un pinten puternic.
Aspectul general viguros rămâne și când plantele au statură mai mică (de exemplu, diametrul tulpinii este același indiferent de înălțimea plantei).
Prezența hibrizilor face ca determinarea să fie foarte problematică; se cunosc măcar trei hibrizi având ca părinte această subspecie: D. x kerasovinensis B.Willing et E.Willing (cu D. saccifera), D. x salictina B.Willing et E.Willing (cu D. smolikana), D. x souflikensis B.Willing et E.Willing (cu D. baumanniana)

i. Dactylorhiza majalis (Rchb.) P. F. Hunt et Summerh
Sinonime: Dactylorchis latifolia subsp. brevifolia Bisse, D. majalis (Rchb.) Verm., D. m. var. aequiloba (Harz) Verm., D. m. var. albiflora (Tinant) Verm., D. m. var. alborosacea (Erdner) Verm., D. m. var. alpestroides Verm., D. m. var. atrorubens Verm., D. m. var. brachyphylla Verm., D. m. var. brevicalcarata (Harz) Verm., D. m. var. gracilis Verm., D. m. var. immaculata (Harz) Verm., D. m. var. integra (Harz) Verm., D. m.var. laxa (Harz) Verm., D. m. var. linguata (Harz) Verm., D. m. var. macrobracteata (Schur) Verm., D. m. var. magnicalcarata (Harz) Verm., D. m. var. submaculata (Rchb.f.) Verm., D. m. f. alboliliacea Verm., D. m. f. ampla (Asch. et Graebn.) Verm., Dactylorhiza comosa subsp. majalis (Rchb.) P.D.Sell, D. latifolia H. Baumann et Künkele, D. l. var. gracilis (Verm.) Soó, D. majalis subsp. majalis, D. m. subsp. parvimajalis (D.Tyteca et Gathoye) Kreutz, D. m. var. atrata A.J.Richards, D. m. var. bowmanii M.N.Jenk., D. m. var. druceoides Balayer, D. m. var. semimaculata R.Doll, D. m. f. alpestroides (Verm.) Soó, D. m. f. aspersa F.Proch., D. m. f. atrorubens (Verm.) Soó, D. m. f. barlae (E.G.Camus) Soó, D. m. f. brevicalcarata (Harz ex Schltdl., Langeth. et Schenk) Soó, D. m. f. immaculata (Harz ex Schltdl., Langeth. et Schenk) Soó, D. m. f. laxa (Harz ex Schltdl., Langeth. et Schenk) Soó, D. m. f. linearis (Thielens) Soó, D. m. f. linguata (Harz ex Schltdl., Langeth. et Schenk) Soó, D. m. f. maculata (Thielens) Soó, D. m. f. magnicalcarata (Harz ex Schltdl., Langeth. et Schenk) Soó, D. parvimajalis D.Tyteca et Gathoye, Orchis latifolia var. aequiloba Harz, O. l. var. albiflora Tinant, O. l. var. brevicalcarata Harz, O. l.var. immaculata Harz, O. l. var. integra Harz, O. l. var. laxa Harz, O. l. var. linguata Harz, O. l. var. macrobracteata Schur, O. l. f. laxa (Harz) Soó, O. l. f. aequiloba (Harz) Soó, O. l. f. ampla Asch. et Graebn., O. l. f. brevicalcarata (Harz) Soó, O. l. f. macrobracteata (Schur) Soó, O. majalis Rchb., O. m. f. barlae E.G.Camus, O. m. f. brevicalcarata Harz ex Schltdl., Langeth. et Schenk, O. m. f. immaculata Harz ex Schltdl., Langeth. et Schenk, O. m. f. laxa Harz ex Schltdl., Langeth. et Schenk, O. m. f. linearis Thielens, O. m. f. linguata Harz ex Schltdl., Langeth. et Schenk, O. m. f. magnicalcarata Harz ex Schltdl., Langeth. et Schenk, O. m. f. magnicalcarata Harz ex Schltdl., Langeth. et Schenk.
Sinonimul indicat atât de Ciocârlan (în op. cit.), cât și de Sârbu et al. (op. cit.), D. fistulosa (Moench.) H.Baumann et Künkele este, de fapt, conform The Plant List și WCSP, un sinonim pentru D. incarnata.

Este o specie larg răspândită în Europa, Asia Nord-Centrală, din Spania și Irlanda până în Siberia și Kazakhstan. Preferă mlaștinile alcaline, sărace în azot și pajiștile umede, aflate în plină lumină, de la etajul fagului până la înălțimea de 2000 m. Epitetul specific (”majalis” = ”mai”) sugerează luna în care această plantă începe să înflorească (la noi, jumătatea lui mai).

Este o orhidee vivace a cărei înălțime variază între 10-60/80 cm, …
– … a cărei parte subpământeană este formată din tuberculi aproape  paralel palmați și din rădăcină;
– tulpina, cu diametru de 3-11 mm, este robustă, fistuloasă și violacee în partea superioară;
– toate frunzele sunt carenate, slab cuculate sau necuculate și, neevident, paralel-nervurate longitudinal. Frunza (frunzele) bazală, lanceolată până la ovat-lanceolată  este mai mult sau mai puțin lată la mijloc. Frunzele caulinare inferioare (2-6), de culoare ce variază de la verde deschis până la gri-verde-închis, sunt amplexicaule, egal distribuite de-a lungul tulpinii, sau grupate, cumva, la baza ei, erecte, aproape patente sau recurbate, cu partea cea mai lată sub mijloc, sunt slab sau deloc cuculate; cea mai mare frunză are dimensiuni cuprinse între 5/25-1/6 cm, raportul lățime-lungime fiind descrescător în susul tulpinii. Frunzele superioare (1-3), sunt înguste (lanceolate sau ovat-lanceolate), mai lungi decât cele inferioare și au partea cea mai lată la bază. Frunzele pot fi lipsite de mărci sau pot avea, doar pe suprafața exterioară, puncte compacte sau inelare concentrate spre vârf;
– inflorescența, laxă spre densă, ocupă între 10-35% din lungimea totală a tulpinii și are un numar variabil de flori (6-60). Bracteele bazale, liniar-lanceolate, uneori punctate, sunt mai lungi decât florile, iar cele florale, rar punctate, sunt mai mult sau mai puțin egale cu florile. Bracteele, și/sau partea superioară a tulpinii pot fi penetrate cu antocianină, având culoarea roșiatică;
– florile, mari, de culoare roșu-intens spre violaceu, au, de multe ori, tonalități închise. Sepalele laterale (lățime 2,5/5, lungime 7/12 mm) au formă liniară și sunt patente spre verticale, adesea cu mărci compacte sau inelare, iar sepala centrală, mai ovală și concavă  formeză un fel de coif cu petalele laterale (6-11mm, lungime) care sunt convergente;
– labelul, mai mult lat decât lung (aprox.10 x 7/14 mm) are, de obicei, partea cea mai lată mai mult sau mai puțin la mijloc, ocazional deasupra (obtriungular) sau dedesubtul mijlocului (deltoid). Culoarea de bază a labelului variază în densitate de la roz-purpuriu la violet-purpuriu, în centru fiind mai deschisă. Mărcile, pale spre accentuate, ocazional concentrate în mijloc, sunt reprezentate de puncte, liniuțe sau bucle. Labelul este trilobat cu sinusuri slab sau bine dezvoltate (uneori labelul poate fi întreg). Lobul central este egal cu cei laterali sau mai lung decât aceștia; lobii laterali, adesea dințați, sunt, mai mult sau mai puțin plați până la puternic reflecși (răsfrânți);
– ginostemiul este scurt dar cu o suprafață stigmatiferă amplă;
– eperonul (10,5 x 2,5/5 mm la intrare, 2-4,5 mm la jumătatea lungimii) este de la drept până la ușor descendent, conic, cilindric ori sacat și aproape cât jumătate din lungimea ovarului. Ovarul este sesil, în poziție inferioară și format din trei carpele sudate între ele.
Polenizarea este făcută de insecte,  în special de bondari.

D. Dactylorhiza viridis (L.) R.M.Bateman, Pridgeon et M.W.Chase

Sinonime: Chamorchis viridis (L.) Dumort.,  Coeloglossum islandicum (Lindl.) Kom., C. kaschmirianum Schltr., C. nankotaizanensis (Masam.) S.S. Ying, C. taiwanianum S.S.Ying, C. viride (L.) Hartm.,  C. v. subsp. islandicum (Lindl.) Kreutz, C. bracteatum var. kashmiricum Soó, C. viride (L.) Hartm., C. v. var. bracteatum (Muhlenberg ex Willdenow) A. Gray, C. v. var. collinum Rupp ex W.Zimm., C. v. var. islandicum (Lindl.) M.Schulze, C. v. var. rhenanum Höppner, C. v. var. subalpinum Rupp ex W.Zimm., C. v. var. thuringiacum Rupp ex W.Zimm., C. v. var. vaillantii (Ten.) Thell., C. v. f. brevibracteatum Asch. et Graebn., C. v. f. collinum (Rupp ex W.Zimm.) Höppner, C. v. f. dentatum Zapal., C. v. f. gracillimum Schur, C. v. f. grandiflorum Zapal., C. v. f. islandicum (Lindl.) O.Gruss et M.Wolff, C. v. f. lancifolium Rohlena, C. v. f. longibracteatum Asch. & Graebn., C. v. f. microbracteatum Schur, C. v. f. parviflorum Höppner., C. v. f. purpureum Schur, C. v. f. thuringiacum (Rupp ex W.Zimm.) Höppner, Dactylorhiza viridis var. viridis, Entaticus viridis (L.) Gray,  Gymnadenia viridis (L.) Rich., Habenaria viridis (L.) R. Br, Herminium nankotaizanense Masam., Himantoglossum viride (L.) Rchb., Orchis batrachites Schrank, O. ferruginea (F.W.Schmidt) F.W.Schmidt, O. virens Scop., Orchis viridis (L.) Crantz, O. v. var. major Tinant, O. v. var. vaillantii Ten., Peristylus islandicus Lindl., P. montanus Schur P. viridis (L.) Lindl., P. v. var. macrobracteatus Schur, Platanthera islandica (Lindl.) Kraenzl., P. nankotaizanensis (Masam.) Masam.,  P. viridis (L.) Lindl., Satyrium alpinum F.W.Schmidt, S. bracteatum Pers.(ilegitim), S. ferrugineum F.W.Schmidt, S. fuscum Huds., S. lingulatum Vill., S. viride L., Sieberia viridis (L.) Spreng.
Genul monospecific  Coeloglossum a fost integrat în genul Dactylorhiza, în 1997, de R.M.Bateman, Pridgeon și M.W.Chase care, prin analiza secvențelor ADN, au demonstrat afinitățile genetice ale celor două genuri.

Numele de Coeloglossum viride i-a fost dat de botanistul suedez Carl Johan Hartman (1790-1849), în 1820, cel dat Linnaeus, în 1753, fiind de Satyrium viride.
Denumirea de ”coeloglossum” este o combinație între cuvintele grecești ”gloss”  = ”limbă” și ”koilos”  = ”gol, concav”; se face referire, probabil, la baza labelului care este asemenea unui sac ori concavă. Epitetul specific ”viride” sugerează culoarea verzuie a plantei.
D. v. are un areal mare de răspândire în aproape toată Europa (Scandinavia, țările vest, central, sud și sud-est europene), în cea mai mare parte a Asiei, a Canadei, în zonele montane și reci ale Statelor Unite. În prezent, în multe țări, arealul ei s-a restrâns din cauza distrugerii habitatului. Preferă  pădurile umede, fânețele și pășunile alpine cu soluri slab spre moderat acide, însă în anumite condiții se poate dezvolta foarte bine și în locuri uscate și deschise. În România a fost semnalată, conform lui Panțu (op. cit.), în județele Gorj, Argeș, Prahova, Neamț, Suceava; acestor locații li se mai adaugă județele Bacău și Vrancea (Toader Chifu, Ciprian Mânzu, Oana Zamfirescu – Flora și vegetația Moldovei (România). Flora – Edit.Univ. Al.I.Cuza, Iași, 2006)

Plantă zveltă spre robustă  (de înălțime  de 14-15/40 cm) …
– are partea subpământeană alcătuită  din tuberi oblong-fusiformi, palmați, bi- sau trilobați și din rădăcini secundare filiforme;
– tulpina, verde-gălbuie, este erectă, robustă, obtuz-unghiulară îmbrăcată la bază cu (3-5-7) frunze bazale transformate în teci tubulare. Frunzele cauline, verzi-albăstrii (glauce), sunt nervurate și cu vârful obtuz sau ascuțit. Frunzele inferioare (3-5), verzi, fără pete, sunt alterne și distanțate între ele, ovat-eliptice, iar cele superioare sunt eliptic-lanceolate, din ce în ce mai mici, cele de sub inflorescență având aspect bracteiform;
– inflorescența, un spic cilindric, este laxă spre densă, variabilă în ce privește numărul de flori (5-20/50) –  în funcție de climă și habitat. Bracteele florale sunt liniare spre înguste, cu trei nervuri legate între ele prin nervuri fine orizontale, cele inferioare fiind mai lungi decât florile. Florile, de la galben-verzui până la verzui-maroniu sau brun-roșietice, sunt mici și cu un slab miros de miere;
– sepala dorsală este erectă, concavă, ovat-eliptică, cu trei nervuri și cu vârful obtuz, iar cele laterale,verzi, cu sau fără margini roșietice sunt asimetrice, ovat-triunghiulare, ușor mai lungi decât cea dorsală, au 4-5 nervuri și vârful obtuz. Petalele laterale, gălbui-verzui, sunt liniare, drepte și formează coiful împreună cu sepalele;
– labelul, galben-verzui (uneori maroniu) și cu marginile roșietice, plat, îndreptat înspre înainte și în în jos este oblong-lanceolat, cărnos, carenat longitudinal spre tijă și trilobat; lobii laterali sunt mai mari, iar cel mijlociu, ca un dinte, este mai scurt și recurbat. Pintenul, alb verzui, mai scurt decât ovarul, este sacat-globos, cu intrarea îngustată, curbat înainte, cu vârful obtuz, uneori emarginat și conține nectar;
– ginostemiul este îngust; antera, roșiatică, cu vârful obtuz are lojele divergente la bază și separate printr-un mic rostru de culoare verde-deschis. Masele polinice sunt verzui și au caudicule scurte. Retinaculele sunt rotunde și nude. Fovea stigmatică este reniformă spre triunghiulară. Staminodiile sunt mari și obtuze. Ovarul este sesil, cilindric sau fusiform și torsionat.

În ce privește polenizarea se presupune că, în anumite condiții planta apelează la autopolenizare, căci, din cauza intrării îngustate a eperonului și/sau a prezenței unei membrane fine ce închide accesul spre nectar, planta poate fi  polenizată doar de insecte cu mandibule tăioase sau, cu greu, de fluturi, dar, mai curând, de către diptere mici; au fost însă  observate pe florile speciei și viespi ichneumonide (care  parazitează larvele și pupele coleopterelor, hymenopterelor și lepidopterelor).
Este o plantă care hibridizează ușor cu cele din genul Gymnadenia și cu alte specii ale genului Dactylorhiza.
Perioada de înflorire: mai/iunie-iulie/august.

Locațiile noastre:
– Mt. Pântece & Mt. Gaura/Munții Bucegi – 30 iunie 2019
– Vf. Hășmașul Negru – 7 iulie 2019

Opis al speciilor din genul Dactylorhiza cu prezență (cvasi) certă în România

A. Grupul SAMBUCINAE
a. D. sambucina (L.) Soó
b. D. romana (Sebast.) Soó
B. Grupul INCARNATAE
D. incarnata (L.) Soó
a. D.i. subsp. ochroleuca (Wüstnei ex Boll) P.F.Hunt et Summerh.
b. D i. subsp. cruenta (O.F.Müll.) P.D.Sell.
C. Grupul MACULATAE
a. D. maculata (L.) Soó
a.1. D. m. subsp. maculata
a.2. D. m. subsp. transsilvanica (Schur) Soó
a.3. D. m. subsp. schurii (Klinge) Soó = D. traunsteineri (Saut. ex Rchb.) Soó subsp. schurii (Klinge) Kreutz
b. D. traunsteinerii (Saut. ex Rchb.) Soó
c. D. lapponica (Laest. ex Harm.) Soó
d. D. fuchsii (Druce) Soó
d.1. D. f. subsp. carpatica (Batoušek et Kreutz) Kreutz
d.2. D. f. subsp. psychrophila (Schltr.) J.L.Holub
d.3. D. f. subsp. sooana (Borsos) Borsos
e. D. sudetica (Poech ex Rchb.f.) Aver.
f. D. saccifera (Brongn.) Soó
g. D. kalopisii E.Nelson subsp. macedonica (J.Hölz et Künkele) Kreutz
h. D. cordigera (Fr.) Soó
h.1. D. c. subsp. pindica (B.Willing et E.Willing) H.Baumann et R.Lorenz
i. D. majalis (Rchb.) P.F.Hunt et Summerh
D. Dactylorhiza viridis (L.) R.M.Bateman, Pridgeon et M.W.Chase

Bibliografie:
– selectivă și aleatorie

Genul Dactylorhiza
– Zach. C. Panțu – Orchidaceele din România, București, 1915
–  Alexey B. Shipunov, Michael F. Fay, Yohan Pillon, Richard M. Bateman, Mark W. Chase – Dactylorhiza (Orchidaceae)in European Russia: combined molecular and morphologicalanalysis, American Journal of Botany, 91(9)/2004
– Richard M. Bateman – Evolutionary classification of European orchids: the crucial importance of maximising explicite evidence and minimising authoritarian speculatin, J. Eur. Orch., 42(2)/2009
– P. Mazzola, R. Lidberg, M. Raimondo – Critical notes on the Sicilian flora: The genus Dactylorhiza Necker ex Nevski sect. Dactylorhiza, Anales Jard. Bot. Madrid, 37(2)/1981
– http://www.giros.it/Genera/dactylorhiza_genere.htm
– https://en.wikipedia.org/wiki/Dactylorhiza
– http://www.orchidsofbritainandeuropetest.uk/Genus%20Dactylorhiza.html
– http://flora.huh.harvard.edu/china/mss/volume25/FOC_25_Orchidaceae_all.pdf
– https://www.funghiitaliani.it/249-schede-delle-orchidee-italiane/
– http://www.theplantlist.org/1.1/browse/A/Orchidaceae/Dactylorhiza/#M
– https://archive.org/stream/floraofussr04bota#page/533/mode/1up
– http://www.franknature.nl/sub_eop.htm

Grupul Sambucinae
– Jana Jersáková, Iva Traxmandlová, Zdeněk Ipser, Matthias Kropf, Giuseppe Pellegrino, Bertrand Schatz, Vladan Djordjevic, Pavel Kindlmann, Susanne S. Renner – Biological flora of Central Europe: Dactylorhiza sambucina (L.) Soó, perspectives in Plant Ecology, Evolution and Systematics, 17(4)/2015
– http://www.theplantlist.org/tpl1.1/record/kew-55564
– http://www.iucnredlist.org/details/175983/0
– https://it.wikipedia.org/wiki/Dactylorhiza_sambucina

Grupul Incarnatae
– R. M. Bateman, I. Denholm – Taxonomic reassessment of the British and Irish tetraploid marsh-orchids, New Journal of Botany, 1/2012
– R. M. Bateman, I. Denholm – A reappraisal of the British and Irish dactylorchids, 1. The Tetraploid marsh-orchids, Watsonia, 14/1983
– R. M. Bateman, I. Denholm – A reappraisal of the British and Irish dactylorchids, 2. The Diploid marsh-orchids, Watsonia, 15/1985
– M. I. J. Foley – Dactylorhiza incarnata (L.) Soó subsp. ochroleuca  (Böll.) P. F. Hunt & Summerh. (Orchidaceae): A comparison of British and European plants, Watsonia, 23/2000
– Alexey B. Shipunov, Richard M. Bateman – Geometric morphometrics as a tool for understanding Dactylorhiza (Orchidaceae) diversity in European Russia, Biological Journal of the Linnean Society, 85/2005
– Yohan Pillon, Michael F. Fay, Mikael Hedrén, Richard M. Bateman, Dyon S. Devey, Alexey B. Shipunov, Michelle van der Bank, Mark W. Chase – Evolution and temporal diversification of western European polyploid species complexes in Dactylorhiza (Orhidaceae), Taxon, 56(4)/2007
– David Ståhlberg, Mikael Hedrén – Systematics and phylogeographie of the Dactylorhiza maculata complex (Orchidaceae) in Scandinavia: insight from cytological, morfological and molecular data, Plant Syst Evol, 273/2008
– https://www.researchgate.net/publication/230385615_Notes_on_the_esterase_variation_in_Swedish_Dactylorhiza_incarnata_s_l_Orchidaceae
– http://www.theplantlist.org/tpl1.1/record/kew-55332
– http://193.62.154.38/cgi-bin/nph-readbtree.pl/feout?GENUS_XREF=Dactylorhiza&SPECIES_XREF=incarnata
– http://www.francini-mycologie.fr/BOTANIQUE/Dactylorhiza_ochroleuca.html
– https://botany.cz/en/dactylorhiza-ochroleuca/
– https://it.wikipedia.org/wiki/Dactylorhiza_incarnata
– http://www.florealpes.com/fiche_orchisincarnat.php
– http://www.plant-identification.co.uk/skye/orchidaceae/dactylorhiza-incarnata.htm
– http://eol.org/pages/1100881/overview
– http://orchidees-alsace.hautetfort.com/dactylorhiza-incarnata-orchis-incarnat.html
– http://www.lifefriulifens.it/page385.htm
– http://www.giros.it/Genera/dactylorhiza_incarnata_s_incarnata.htm
– http://flora.huh.harvard.edu/china/PDF/PDF25/Dactylorhiza.pdf

Grupul Maculatae
– Ruziye Dașkm, Özer Yilmaz, Gönül Kaynak – A new record for the flora of Turkey: Dactylorhiza maculata (L.) Soó (Orchidaceae), J. Biol. Environ. Sci., 1(1)/2007
– Antoaneta S. Petrova, Vladimir Vladimirov, Yasen Stoyanov – Dactylorhiza maculara subs. transsilvanica, new for the Bulgarian flora, Phytologia Balcanica, 16(3)/2009
– Răduțoiu Daniel – Endemic species and species of floristic interest identified in the Cerna of Olteț River Basin, Buletinul Grădinii Botanice Iași, 13/2006
– Vladan Djordjević, Slobodan Jovanović, Vladimir Stevanović – Dactylorhiza fuchsii (Orchidaceae), a new species in the flora of Serbia, Arch. Biol. Sci., 66(3)/2014
– C.A.J. Kreutz, Dries Engelen – Neue Erkentnisse zu Dactylorhiza fuchsii subsp. carpatica (Batoušek et Kreutz) Kreutz, Ber. Arbeitskrs. Heim. Orchid., 32(1)/2014
– Johannes Klinge – Revision der Orchis cordigera Fries und Orchis angustifolia Rchb, 1893
– Attila Bartók, Alin Brădeanu, Remus Dulugeac, Mihai-Mircea Bobocea, Tatiana Eugenia Șesan – Dactylorhiza traunsteineri (Saut. ex Rchb.) Soó: an unexpected record in the Romanian flora, with a discussion on ather critical records of dactylorchids from Romania, Kitaibelia 23(1)/2018
– http://everything.explained.today/Dactylorhiza_maculata/
– http://canope.ac-besancon.fr/flore/Orchid/especes/dactylorhiza_fuchsii.htm
– http://www.orchidee-poitou-charentes.org/article154.html
– http://www.elisajeanluc.fr/orchidees_nature/dactylorhiza/dactylorhiza_fuchsii.htm
– https://en.wikipedia.org/wiki/Dactylorhiza_fuchsii
– http://abiris.snv.jussieu.fr/herbier/Orchis_de_Fuchs.html
– http://iphonelibrary.net/article/WHEBN0000067308/Common%20spotted%20orchid
– http://perso.numericable.fr/~durbphil/Dactylorhiza/DactylopsychrophilaE.htm
– http://www.theplantlist.org/tpl1.1/record/kew-55594
– http://offene-naturfuehrer.de/web/Zur_Unterscheidung_von_Dactylorhiza_fuchsii_und_maculata_%E2%80%93_Abgrenzung_und_%C3%96kologie_(Manfred_Hennecke)
– http://www.giros.it/Genera/dactylorhiza_maculata.htm
– https://it.wikipedia.org/wiki/Dactylorhiza_maculata_saccifera
– http://www.orchidspecies.com/dactsaccifera.htm
– http://www.giros.it/genera/dactylorhiza_maculata_s_saccifera.htm
– https://www.funghiitaliani.it/topic/61813-dactylorhiza-maculata-subsp-saccifera-br-dik/
– http://www.francini-mycologie.fr/BOTANIQUE/Dactylorhiza_ochroleuca.html
– https://botany.cz/en/dactylorhiza-ochroleuca/
– https://it.wikipedia.org/wiki/Dactylorhiza_incarnata
– http://www.florealpes.com/fiche_orchisincarnat.php
– http://www.plant-identification.co.uk/skye/orchidaceae/dactylorhiza-incarnata.htm
– http://orchidees-alsace.hautetfort.com/dactylorhiza-incarnata-orchis-incarnat.html
– http://www.lifefriulifens.it/page385.htm
– http://www.giros.it/Genera/dactylorhiza_incarnata_s_incarnata.htm
– http://www.afleurdepau.com/Flore/orchidaceae/dactylorhiza-incarnata/x.htm
– http://www.iucnredlist.org/details/175929/0
– http://www.guenther-blaich.de/artseite.php?par=Dactylorhiza+pindica&abs=artlst&lan=E

Dactylorhiza viridis
– Nicolas Devos, Olivier Raspé, Anne-Laure Jacquemart, Daniel Tyteca – On the monophyly of Dactylorhiza Necker ex Nevski (Orchidaceae): is Coeloglossum viride (L.) Hartman a Dactylorhiza?, Botanical Journal of the Linnean Society, 152/2006
– Michael F. Fay, Brendan Sayers, Ian Taylor – Dactylorhiza viridis. Orchidaceae, Botanical Magazine, Volume 32(1), 2015
– Richard M. Bateman, Peter M. Hollingsworth, Jillian Preston, Luo Yi-Bo, Alec M. Pridgeon, Mark W. Chase – Molecular phylogenetics and evolution of Orchidinae and selected Habenariinae (Orchidaceae), Botanical Journal of the Linnean Society, 142/2003
– Toader Chifu, Ciprian Mânzu, Oana Zamfirescu – Flora și vegetația Moldovei (România). Flora – Edit.Univ. Al.I.Cuza, Iași, 2006
– http://www.efloras.org/florataxon.aspx?flora_id=2&taxon_id=250092495
– http://www.efloras.org/florataxon.aspx?flora_id=1&taxon_id=107570
– https://en.wikipedia.org/wiki/Coeloglossum
– http://www.theplantlist.org/tpl1.1/record/kew-55635

Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la alte informații de pe acest site folosiți … ghidul de utilizare, executând click aici !