De la Crucea Manafului la Biserica dintr-o Piatră, Chilia lui Ambrozie şi pe Dealul Istriţa (Subcarpaţii Buzăului)

1. Greceanca (com. Breaza) – Crucea Manafului – Greceanca – Năeni – Fântânele (com. Năeni) – Biserica dintr-o Piatră (Dl. Colarea) – Necropolele dacicePeşterile preistoriceTabăra de sculptură (Dl. Tigoarea) – Vârf (com. Năeni) – Chilia lui Ambrozie (Dl. Piatra Şoimului) – Vf. IstriţaPiciorul sudic al Dl. Istriţa – Biserica dintr-o Piatră – Greceanca – Pietroasele – Termele romane – Clondiru de Sus (com. Pietroasele) – Podurile de Piatră – Merei – Verneşti – Sătuc (com. Berca) – Berca – Policiori (com. Scorţoasa) – Pensiunea Vulcanii Noroioşi.

Caracteristici:

– distanţe: auto = cca 70 km; per pedes = cca 15 km
– durata perpedes: 7 h (cu popasuri)

Harta DIMAP

Acces şi descriere traseu:

În satul Greceanca se poate ajunge de pe DN 1B (Ploieşti-Buzău) din satul Istriţa de Jos (25 km de Buzău, 45 de Ploieşti) parcurgând 3 km pe un drum comunal asfaltat. La prima intersecţie importantă (punct de reper, biserica  satului), virăm spre stânga pe o uliţă ce ne scoate între vii, la un drum agricol de pământ (circulabil pentru orice fel de maşini, când nu plouă) pe care îl urmăm cu stricteţe spre sud cale de 3 km, până la o intersecţie marcată de prezenţa unei fântâni şi a unui grup de cruci, unde putem lăsa maşinile.

Fântâna, cu ghizdul cioplit dintr-o  piatră, ca şi adăpătoarea de alături, cele două cruci de lângă fântână, precum şi o a treia, aflată la câţiva metri spre sud, sunt demne de luat în seamă atât pentru aspect, cât şi pentru vechimea lor.

Crucea Manafului, vizibilă de la fântână, se află la 150 m, spre sud, în marginea drumului agricol. Crucea în sine, înaltă de 4 m şi cu o greutate, zice-se, de 6 tone, este monobloc, considerată, din acest punct de vedere, poate, cea mai mare din ţară. Este înconjurată de patru stâlpi, din care, doi mai susţin, încă, o grindă (cosoroabă), în vreme ce o a doua, zace căzută la pământ, printre ierburi. A fost construită în anul 1846, în vremea domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu (al cărui nume este cioplit pe cruce), fiind ctitorită de Ioan Postelnicu, fiul popii Costache Dinu Cârjan din satul Vispeşti (com. Breaza) şi cioplită de pietrarul Iordache Vrabie din Bădeni (com. Breaza). Originea numelui e disputată: din punct de vedere etimologic provine din limba turcă unde este nume propriu, dar se folosea şi ca substantiv comun pentru a denumi un anume rang în armata turcă. După unii, un oarecare  Manafu, negustor bogat al locului, ar fi cel care a comandat-o, după alţii, “finanţatorul” ar fi fost o anume Doamnă Ghica din Tisău; o altă părere leagă sensul cuvântului “manaf” de soldaţii turci  din trupele lui Manav Ibrahim, care prin anii 1800 au terorizat Oltenia; plecând de aici, ulterior, cuvântul “manaf”, a primit conotaţiile de ”fiară”, ”sălbatic”care au devenit sinonime ale cuvântului ”cârjaliu”, cuvânt format  de la  numele unei localităţi turceşti ce adăpostea şi un trib de tâlhari. Legătura dintre ”cârjan”, ce face trimitere la numele ctitorului, şi ”cârjaliu” este însă discutabilă. În fine, cuvântul ”manaf” ar mai însemna şi ”postăvar”, dar şi “vânzător de fructe” în aromână. Crucea mai e numită şi “a Monahului”, unii atribuind iniţiativa ridicării ei unui anume Ioniţă Monahul.

În legătură cu aspectul “megalitic” al monumentalei cruci se ridică fireasca problemă a modului în care s-a realizat transportul ei de la locul cioplirii, presupus a fi pietrăriile de pe Dealul Istriţa, având în vedere dimensiunile şi masa ei (câteva tone, doar crucea în sine), dar şi posibilităţile tehnice relativ precare de la vremea respectivă (1850). Problema a constituit subiectul unui reportaj jurnalistico-literar realizat de scriitorul buzoian Corneliu Ştefan şi publicat în cartea sa, “Expediţie la apa vie” (Ed. Albatros, Bucureşti, 1981). Unul dintre bătrânii pietrari din satul Bădeni, el însuși participant la transportul ultimei dintre marile cruci cioplite în zonă, înainte de Primul Război Mondial, i-a relatat scriitorului despre felul în care se făcea transportul lor. Din pădurea care îmbrăca Dealul Istriţa (la vremea aceea depărtată, aproape total, nu doar “faţa rece”, versantul dinspre nord) se tăia un stejar dintre cei mai mari, din trunchiul căruia se decupau cu joagărul două roţi care, după ce erau lăsate câteva zile să se îmbibe cu păcură, erau întărite cu lanţuri de fier și prinse de trunchiul arborelui la care se înjugau atâtea perechi de boi câte erau necesare, în funcție de mărimea crucii. (Martorul afirma că pentru crucea de 3 m, la transportul căreia a luat parte, a fost nevoie de vreo 16 perechi de boi). Pe coroana legată cu funii, se punea crucea, fiind dusă, astfel,  la vale, spre locul menit ei. Crucile mai mici se duceau doar pe patul de crengi al câte unui copac care însă, la greutăți prea mari sau pe drum plan, se dezmembra. În zona Buzăului, conform autorului menționat,”atelajul” pentru transportul crucilor se numea cobilie veche. În general, în satele românești, se practica un astfel de mod de cărat, pe drumuri inaccesibile carelor, dar pentru obiecte cu dimensiuni mici, cum ar fi plugurile – pentru a se ajunge cu ele pe pantele mai înclinate. ”Mecanismul” se numește cobilă/cobâlă  și se construiește, în mod rudimentar, din două lemne prinse în forma literei ”A” pe care se așază, de exemplu, plugul.

Ulterior documentării noastre pentru această postare, preotul Mihai Stanciu din Buzău a publicat o amplă şi convingătoare istorie a Crucii Manafului. Pentru a o citi, executaţi click aici !

De la Crucea Manafului ne întoarcem în Greceanca, iar de aici, de la intersecţia din faţa bisericii, ne îndreptăm spre stânga, către Năeni care se află la 6 km de Greceanca, trecând prin Breaza, Văleanca-Vilăneşti şi Vispeşti (ultimele trei, sate componente ale comunei Breaza). Drumul este asfaltat dar, pe multe porţiuni, destul de deteriorat. Din Năeni cotim spre satele Fântânele şi Vârf. După 2 km, înainte de a ajunge în satul Vârf, din drum se desprinde un braţ scurt ce ajunge, după 20-30 de metri, la Biserica dintr-o Piatră (există loc de parcare în curtea bisericii).

Biserica, parohie a satului Vârf, a fost construită în întregime, inclusiv catapeteasma şi porţile împărăteşti (ceea ce-i conferă unicitate), din piatra (travertin de Năeni) extrasă din cariera din vecinătate. Ideea a aparţinut celui care a fost primul investitor în această carieră, Gabriel Manole (sculptor şi profesor din oraşul Slobozia, promotorul taberelor de sculptură de pe Dealul Tigoarea, din apropiere), construcţia fiind începută şi finanţată integral de cel care a preluat şi investiţia predecesorului său, Florin Jean Uţică, om de afaceri român stabilit în Germania (alte investiţii, Complexul Europa – Colentina, Protguard). Costrucţia bisericii a durat 10 ani.

foto: Google Earth; descriere traseu: Radu Puşcarciuc

Urcând pe capul dealului aflat în dreapta porţii bisericii (cum ieşim din curte), vom putea vedea, chiar deasupra drumului de exploatare al carierei, două necropole tracice, vechi de circa 2600 de ani, săpate în calcar, în care s-au găsit obiecte din ceramică şi oseminte. Deşi descoperite încă din 1938, săpăturile au început în 1981; într-unul dintre morminte s-a descoperit o sabie de tip akinakes (sabie scurtă de 35-45 cm, cu dublu tăiş, de origine scitică, model împrumutat şi făcut renumit în lumea antică de către perşi – de unde şi părearea greşită că ar fi vorba de o armă tipic persană).

Coborâm de pe deluşorul cu necropole la drumul de exploatare al carierei pe care continuăm traseul pe o curbă de nivel aflată câţiva metri mai jos de streaşina Dealului Colarea, sub abruptul calcaros, creat în mare parte artificial în urma excavarii calcarului. Spre extremitatea sudică vom întâlni, cantonate la baza falezei,  vreo trei grote, atestate a fi fost săpate (? – deşi e posibil să fi fost abriuri naturale, eventual lărgite sau adaptate locuirii) în vremuri preistorice (osemintele şi uneltele descoperite în ele stabilesc o locuire a lor cu 4.000-7.000 de ani în urmă).

Odată ce abruptul calcaros se estompează suim peste streaşina Dealului Colarea. Ne aşteaptă un peisaj ce ne taie răsuflarea: de versantul drept, acoperit cu iarbă, se racordează un picior – Dealul Tigoarea – care se prezintă sub forma unui platou larg, carpetat cu iarbă, pe care sunt presărate lucrările mai multor ediţii ale unei tabere de sculptură. Prima manifestare a avut loc în anul 1985. Din 1986 tabăra a fost oraganizată trei ani la rând de profesorul şi artistul plastic Gabriel Manole din oraşul Slobozia, care a preluat ideea (n. 1953, absolvent al clasei Corneliu Baba, autor de sculpturi aflate în colecţii particulare din diverse ţări sau de for public ridicate în câteva localităţi din ţară); participanţii au fost elevi, din clasele primare până la cele liceale, din Slobozia, Năeni şi Chişinău. Din 2009 tabăra s-a redeschis sub îndrumarea unor profesori de la Liceul de Artă din Buzău.

De pe Dealul Tigoarea revenim pe Dealul Colarea, rămânând pe versantul vestic, pe o cărare aflată mai mult sub culme, ce se îndreaptă spre satul Vârf. Coborâm pe uliţele sale care ne scot din sat în şaua din care se ridică spinarea Dealului Mare, unul dintre contraforturile ce susţin Dealul Istriţa şi al cărui picior de sprijin este Dealul Colarea. Am putut remarca pe Dealul Colarea, ca şi pe Dealul Tigoarea, cruci vechi de piatră, înfipte în postamente, deasemenea cioplite in piatră, marcând vârfuri, răscruci sau hotare. Imediat ce ieşim din satul Vârf ne iese în cale încă o astfel de cruce, şi încă una în şaua următoare, dincolo de care Dealul Mare îşi schimbă alura şi aspectul, scoţând la lumină stratele de calcar în care se evidenţiază clar cochilii de melci şi scoici. În acest sector Dealul Mare e numit Piatra Şoimului. Ne lăsăm din şa la baza versantului drept al Pietrei Şoimului, urcând pe lângă el pe un drum de căruţe ce duce până pe Vârful Istriţa. Probabil că urcuşul direct pe linia culmii ar fi mai … alpin şi astfel mai … interesant, dar avem un motiv serios să rezistăm … tentaţiei. În scurt timp ajungem în dreptul zonei celei mai sălbatice şi mai pitoreşti a Pietrei Şoimului: un perete înalt de vreo 15 m, de stâncă goală mâncată de eroziune, în centrul căruia remarcăm Chilia lui Ambrozie, unul dintre obiectivele majore ale drumeţiei noastre. O cărare abruptă ne suie până sub faleza de calcar, de unde o scurtă căţărare ne saltă vreo doi metri mai sus, unde ne aşteaptă o scară improvizată pe care, dacă avem ceva dexteritate sau pur şi simplu curaj, o urcăm şi ajungem pe prispa chiliei. Aceasta e formată, în principal, din două cămăruţe în care au fost săpate mai multe firide şi prispe cu destinaţii domestice sau ritualice.

Ambrozie, de loc din Breaza, cu numele de mirean, Tănase Rizea (1889-1980), a devenit de foarte tânăr călugăr la Mânăstirea  Ciolanu de unde a fost trimis la schitul românesc Prodromu de la Muntele Athos; la întoarcere a ales să se izoleze în chilia pe care şi-a săpat-o în peretele Pietrei Şoimului, lărgind, amenajând şi izolând un abri preexistent, chiar şi iniţial foarte greu accesibil; localnicii pun această “nevoinţă” a sa pe seama dorinţei de a ispăşi un păcat de tinereţe. A trăit în chilia care-i poartă numele 50 de ani, agonisind cele necesare traiului zilnic din ce câştiga, lucrând cu ziua la podgoriile din … vale sau împletind coşuri din papură. [Pentru o istorie mai amănunţită a vieţii schimnicului Ambrozie, executaţi click aici !]

Continuăm traseul urmând la deal acelaşi drum de căruţe ce ne-a adus până în dreptul Chiliei lui Ambrozie. Ajungem curând pe linia de culme a Dealului Mare, nu departe de Vârful Istriţa. Cotim cu 90 de grade spre dreapta, şi urcăm apoi ultima treaptă dincolo de care se desfăşoară largul platou somital al Istriţei, ocupat în bună parte de antenele releului Televiziunii Române. De pe Dealul Istriţa admirăm, dacă vremea ne permite, uriaşa panoramă a Câmpiei Române.

Ocolind pe stânga perimetrul îngrădit al releului, ajungem într-o şa de pe versantul sudic al vârfului, dincolo de care se formează un picior întins spre sud, având culmea aoperită cu o pădure tânără de pini. Pornim pe o potecă bine evidenţiată, fidelă liniei de maximă altitudine a culmii. Foarte curând, în dreapta noastră, spre vest, versantul, în partea sa superioară devine abrupt. Sub noi, în peretele de calcar sunt formate abriuri, tavane, şi câteva grote, unele de exploatare a calcarului, numite de localnici băi. Şi, fiindcă pădurea, rămâne mai jos, avem chiar deschideri peisagistice spre Piatra Şoimului sau spre satele de la baza depresiunii flancate de cele două picioare ale Istriţei, cel pe care ne aflăm şi Dealul Mare, numite de geologi, atât de plastic, flancuri de butonieră (depresiunea fiind dezvoltată pe un anticlinal). Păşim pe o veritabilă potecă de creasta alpină al cărei pitoresc rivalizează cu al celor clasice din Carpaţi, păstrând, bineînţeles, proporţiile. Tentaţia de a coborî sub peretele spectaculos de calcar e la fel de mare ca aceea de a continua pe muchia îngustă şi zimţată a crestei. O şa împădurită desparte zona de creastă de o alta de platou golaş, înspre sud, versantul rămânând mereu abrupt; putem acum admira în voie spre sud şi sud-vest largul şi depărtatul orizont spre care se întinde Câmpia Română. Panta scade din ce în ce mai repede, şi chiar foarte repede îndată ce intrăm în pădurea de pin, pârjolită de incendii recente. Ieşim din ea odată cu liniştirea pantei şi ne direcţionăm spre dreapta, pe o potecă lată de oi ce ţine o curbă de nivel, spre Dealul Mare. Curând, pe potecă apar semnele unui marcaj turistic: puncte albastre ale unui traseu ce vine din satul Breaza şi duce la Chilia lui Ambrozie. Poteca pe care mergem se bifurcă atunci când se apropie de o gospodărie sezonieră. Braţul drept, cel marcat, suie câteva curbe de nivel, cel stâng, pe care îl urmăm, rămâne la aceeaşi altitudine. Trecem pe lângă gardul gospodăriei, dincolo de care vom ocoli larg obârşia unei văi seci. Traversăm apoi valea adâncă şi râpoasă a unui pârâiaş, ajutaţi de poteca de oi pe care am tot mers şi care ne va conduce până în şaua de sub Piatra Şoimului, cea marcată de o veche cruce de piatră. Înainte de a ajunge în şa vom putea observa, culcată în iarbă, o altă veche cruce. Din şa drumul ne e cunoscut; mai avem jumătate de oră până la Biserica dintr-o Piatră.

De la biserică ne întoarcem la binecunoscuta intersecţie din satul Greceanca de unde virăm spre stânga, spre satul Pietroasele, în care ajungem  după 5 km. În centrul satului s-a construit un pod rutier (de fapt, viaduct) sub care fiinţează un sit arheologic. Este vorba despre zidurile unor terme romane care, conform bibliografiei, ar fi parte integrantă din castrul roman ale cărui urme ar trebui să fie în apropiere; există o singură plăcuţă ce semnalează existenţa sitului, fără alte indicaţii. Aşa că, ne-am mulţumit cu ceea ce se vede sub pod.

Castrul de la Pietroasele (descoperit în 1990) datează din vremea împăratului Constantin cel Mare, fiind construit după campania militară din 332 dusă împotriva goţilor în urma căreia romanii reintră în stăpânirea unor ţinuturi de la nord de Dunăre. În castru s-a instalat Legiunea a XI-a, Claudia, venită din cetatea Durostorum (de pe malul drept al Dunării). În necropola alăturată castrului au fost descoperite monede din vremea lui Constantin al II-lea (fiul lui Constantin cel Mare). Se intenţionează amenajarea unui muzeu.

După cca 3 km, la ieşirea din satul Clondiru de Sus, şoseaua trece peste unul dintre “vestitele” Poduri de Piatră (următorul este la aproape un kilometru după el). Podurile au fost construite între anii 1919-1920 de prizonierii italieni din Primul Război Mondial încartiruiţi în zonă. Ceea ce le conferă valoare de monumente, nu doar istorice, este modul de construcţie, fiind zidite exclusiv din piatră fasonată, înbinată fără mortar, după regulile arhitecturale ale “bolţii romane”. Nu există nici o semnalare a prezenţei acestor poduri şi, dacă vrem să le vedem, trebuie să fim foarte atenţi să nu trecem de ele. Din păcate, în albiile gârlelor ce curg pe sub ele sătenii îşi aruncă gunoaiele şi mortăciunile!

După ce am vizitat primul pod şi groapa de gunoi aferentă, n-am mai oprit să-l vedem şi pe cel deal doilea deşi, se pare, după cele văzute din maşină, că acesta e mai … curat!

Având ca punct terminus Pensiunea Vulcanii Noroioşi ne-am continuat itinerariul pe DJ 205, cu asfaltul în foarte bună stare, până în comuna Verneşti (22 km din Greceanca) şi de acolo spre Sătuc, 11 km la fel de “buni” pe DN 10. După ce am traversat râul Buzău  în Sătuc, am ajuns în  Berca de unde, după 15 km, pe un drum asfaltat oarecum bun, ne-am încheiat ziua, cazându-ne la pensiune.

Pentru a vedea o descriere în imagini a traseului, executaţi click aici !

Executaţi click aici, pentru a vedea şi celelalte trasee din Subcarpaţii şi Munţii Buzăului !

4 Comments

  1. Pornind de la raportul dv. de tură am fost și eu pe Istrița și, ca să mă revanșez am procedat la un “mic” update aici la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dealul_Istri%C8%9Ba#Delimit.C4.83ri

    Fiindcă nu m-am lămurit exact în ceea ce privește delimitările interne (textele geografice la care am avut acces nu prea sunt concordante în acest sens), vă întreb dacă dispuneți de ceva hărți, pentru a corecta eventual articolul de pe Wikipedia despre Istrița.

    Pentru a mă lămuri cât de cât de delimitarea externă, am luat ca bază harta geologică a zonei.

    • Din păcate, dispunem doar de aceleași hărți pe care le-ați folosit și dv., planurile de tragere și harțile topo (1:25.000) ale DTM.
      Apropo de articolul de pe Wikipedia despre Dealurile Istriței, poate ar trebui amintită și cetatea dacică de pe Gruiul Darei, dar și faptul că în zonă crește o specie rară de bujor (Paeonia triternata). Dar pentru că am amintit de aceste două chestiuni și pentru că amândouă au făcut obiectul unei drumeții recente, ne vom apuca să realizăm fotoreportajul drumeției respective și vă vom anunța când va fi gata.

  2. Am rezolvat cu Cetatea de la Gruiu Dării și cu Bujorul lui Andrews.

    • Un (sur)plus de informație despre “bujorul lui Andrews”, dar și despre ceilalți bujori ce cresc prin România, se poate găsi aici: http://www.muntesiflori.ro/paeonia/ !

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Munte si flori
© Copyright 2011
Website Apps