De la Vulcanii Noroioşi la Babele de la Ulmet (Subcarpaţii Buzăului) şi la chiliile rupestre de la Nucu (Munţii Buzăului)

2. Pensiunea Vulcanii Noroioşi – Sătuc – Măgura – Pârscov – Ulmet (com. Bozioru) – Babele de la Ulmet – Ulmet – Bozioru – Fişici (com. Bozioru) – Găvanele (com. Bozioru) – Nucu (com Bozioru) – chiliile rupestre de la Nucu – Nucu – Pensiunea Vulcanii Noroioşi.

Caracteristici:

– distanţe: auto = cca 100 km; per pedes = cca 12 km
– durata per pedes: 9 h (cu popasuri)

harta: DIMAP

Acces şi descriere traseu:

De la Pensiunea Vulcanii Noroioşi ne îndreptăm, pe drumul deja cunoscut din ziua precedentă, spre Sătuc, de unde, pe DN 10, parcurgem, plecând spre dreapta,  cei 5 km până în comuna Măgura. De cum intrăm în Măgura, cotim spre dreapta pe DJ 203L, Pârscov – Bozioru – Brăeşti, teoretic asfaltat, însă deteriorat pe a doua sa jumătate. După ce traversăm râul Buzău şi intrăm în Pârscov, la prima intersecţie (2 km de la pod) cotim spre dreapta pentru a ne direcţiona catre Ulmet; înainte, drumul merge în centrul comunei. Cei care doresc să se abată de la drum pot vizita casa memorială a poetului Vasile Voiculescu care se află la cca 400 m de la intersecţie, spre centru.

Mai departe, DJ 203L acompaniază, când pe stânga, când pe dreapta, pârâul Bălăneasa. Ieşirea din comuna Cozieni şi intrarea în Bozioru se petrece la trecerea peste un pod, de pe stânga pe dreapta Bălănesei; ajungem imediat dincolo de pod în preajma unui magazin unde există un spaţiu neamenajat, dar larg, pentru parcare. Chiar de lângă magazin pleacă, spre stânga, drumul comunal ce suie în satul Ulmet.

foto: Google Earth

După câteva serpentine scurte, încovrigate pe direcţia vest, drumul de ţară îşi stabilizează direcţia spre nord, nord-vest. Deşi în câteva locuri drumul se bifurcă, pentru ca apoi să se reîntâlnească, vom opta, la fiecare intersecţie, pentru braţul stâng. Există o excepţie: chiar cum intrăm în sat, un drum îl părăseşte spre stânga, dar noi îl neglijăm. După 2 km ajungem la o ultimă intersecţie, marcată de prezenţa unei fântâni, de unde braţul stâng virează cu aproape 180 de grade, suind oblic spre câteva case cocoţate pe botul dealului sub care ne aflăm, şi pe care, de altfel, se află trovanţii, ţinta drumeţiei noastre. Dacă facem câţiva metri pe acest drum, întâlnim câţiva trovanţi, de forme şi mărimi pentru care merită luaţi în seamă. Ne întoarcem la fântână, de unde uliţa continuă cu un drum de căruţe ce coteşte spre stânga, coborând printr-o poiană largă –  lunca unei văiugi – în care vieţuiesc câteva sălcii seculare. Trecem pe lângă un trovant, unanim descris ca fiind de tip carapace de broască ţestoasă. Foarte repede, după ce îl depăşim, trebuie să fim atenţi, pentru că din drumul de căruţe ce continuă să urce pe firul văiugii, desluşim, vag prin iarba înaltă, desprinzându-se spre stânga şi intrând imediat în păduricea ce îmbracă versantul drept al văiugii, o potecă ce se va dovedi apoi clară şi uşor de urmărit. Suim într-un sfert de oră pe culmea versantului şi, fără nici o avertizare, ne trezim brusc în faţa extraordinarului spectacol oferit de, deja vestitele “babe ale Ulmetului”. Suntem în zona celor mai spectaculoşi trovanţi, datorită individualizării lor nete faţă de sol. Din punctul în care am ieşit pe culme, coborâm pe muchia dealului, cât se mai poate, inventariind câţiva trovanţi, mai mult sau mai puţin ascunşi vederii prin tufele dese de cătină şi păducel. Urcăm apoi dealul, fără a pierde din ochi o potecuţă ameninţată cu dispariţia de strânsoarea tufelor de cătină. Până la marginea pădurii, ce ne aşteaptă ceva mai sus, trovanţii, pe jumătate încă îngropaţi în stratul de nisip în care s-au născut, stau leneşi sub muchia abruptă spre valea din dreapta (cum suim); e şi destul de greu să-i cercetăm din cauza desişului de cătină ce a năpădit culmea dealului, de o parte şi de alta a şirului de trovanţi. Curiozitatea, stârnită însă de ciudatele lor forme, ne va împinge la căutarea breşelor necesare pentru a vedea mai de aproape cât mai mulţi dintre ei.

O altă suită interesantă de trovanţi îşi etalează siluetele  pe coama împădurită a dealului, dar şi pe versantul său din dreapta. Imediat ce am scăpat de cătiniş şi intrăm în pădure, după o scurtă porţiune, în care îi găsim doar pe versantul dealului (pentru a-i vedea ar trebui să coborâm binişor sub culme şi apoi să şi urcăm; o vom face, eventual, la întoarcere), încep să apară forme care de care mai originale şi mai stranii, unele având dimensiuni apreciabile. “Expoziţia” de trovanţi continuă până aproape de punctul somital al dealului, zonă în care dispare orice urmă a lor. Ne întoarcem pe acelaşi drum, şi nu ne vom plictisi, căci vom mai remarca ”chipuri” noi pe care ori nu le-am văzut, ori le-am trecut cu vederea ca fiind prea neînsemnate sau prea … comune.

Şi acum, când coborâm, dar şi la suiş se pot remarca cei doi versanţi paraleli cu dealul babelor, cel dinspre est, cu fruntea ruptă de eroziune, care ar putea completa traseul parcurs şi, posibil, ne-ar putea oferi ceva surprize plăcute, realizând un circuit şi evitând astfel întoarcerea pe acelaşi drum.
Pentru a citi şi o descriere foto a traseului pe dealul cu trovanţi, executaţi click
aici !

De la podul unde am lăsat maşinile continuăm pe DJ 203L – în cea mai mare parte rămas fără asfalt (poate că e mai bine !) – încă 4 km, până în satul Bozioru. Există aici indicatoare vizibile care ne îndrumă să cotim la stânga spre satul Fişici, până la care avem de mers cca 4 km pe un drum de … ţară pe care se circulă satisfăcător (există curse de autobuz ce ajung la Fişici), ce trece peste un deal cu aspecte picturale. În Fişici, lângă complexul comercial de aici, putem sfârşi expediţia noastră de tip off road sau să o continuăm încă 5 km până în capătul satului Nucu. În acest din urmă caz, după ce ieşim din satul Găvanele (imediat după Fişici), iar drumul face, suind, o întoarcere de 90 de grade spre stânga, odată ajunşi pe culme – cu o frumoasă şi vastă belvedere spre valea depărtată şi invizibilă a Buzăului, trebuie să avem grijă să nu fim furaţi de un braţ al drumului ce pleacă spre dreapta. Dacă drumurile sunt uscate, ajungem prăfuiţi, dar fără probleme, în Nucu chiar şi cu maşini de … “oraş”. Altfel, din Fişici, ne aşteaptă 2,5 km de mers pe jos (echivalenţi, ca timp, cu cei 5 auto), pe un drum de căruţe de pe valea Nucului.

foto: Google Earth

Din capătul satului Nucu, de unde accesul auto nu mai e posibil decât cu tractoare forestiere, mergem pe jos, pe un astfel de drum care, după ce traversează pârâul Nucu, suie grăbit până în marginea sudică a marii poieni a Cozanei. Dar până să ni se aştearnă la picioare Poiana Cozanei, trecem pe lângă două obiective ce ne reţin atenţia: pe dreapta două muchii abrupte formate din colţi şi pereţi uriaşi de stâncă (“La Pieptene”), iar în stânga un izvor sulfuros, Ciuciurul Puturos, care a făcut, prin anii 1930 obiectul unui aşezământ balnear (urmare a unei medalii de aur primite de apele izvorului la o expoziţie de la Paris), măturat ulterior de o alunecare de pământ.

Drumul de exploatare forestieră e trasat un timp pe latura vestică a Poienii Cozanei, destul de sus faţă de valea Nucului, aşa că vom avea o amplă imagine a amfiteatrului format de dealurile de sub care izvorăsc obârşiile Nucului. Pe latura din dreapta se află cele mai multe dintre chiliile rupestre pe care le vom vizita; o altă chilie (Piatra Îngăurită) este cantonată pe interfluviul dintre cele două pâraie principale, de obârşie, ale Nucului. Latura din stânga a amfiteatrului este versant al interfluviului ce desparte bazinul Nucului de valea Sibiciului – la izvoarele căreia se găseşte grupul de chilii rupestre de la Aluniş. Pe traseul spre Piatra Îngăurită (marcat, se pare, cu punct albastru) ce pleacă spre nord-vest probabil, din dreptul unui stâlp cu săgeţi indicatoare de unde se coboară, în  sens contrar, şi spre Peştera lui Dionisie Torcătorul, se află Piatra cu Semne, încrustată cu urme ale animalelor pădurii (?!), precum şi Piatra Crucii, un bolovan cu o scobitură având în interior sculptată o cruce.

Coborâm de la stâlpul indicator pe drumul forestier la nivelul văii Nucului, pe care o traversăm, şi ne îndreptăm spre baza unui pinten stâncos în peretele căruia se află Chilia lui Dionisie Torcătorul.

Dacă am devia spre dreapta, urcând pieziş de lângă pintenul ce adăposteşte chilia, spre mica vale a Vărzăriei, am ajunge la chilia numită Peştera sau Fundul Peşterii. Singurele urme de locuire sunt numeroasele incizii de pe pereţi, de provenienţă preistorică, feudală şi … contemporană; mai mult din cauza acestora din urmă, grota a fost închisă cu o uşă metalică. Ştiind acest amănunt am renunţat la vizitarea ei. Pentru cei dornici să ajungă totuşi la ea, menţionăm că mai sus, după urcarea unui abrupt de circa 30 de metri, greu de abordat, dacă nu imposibil, se află “Scaunele lui Vodă”, trei şanţuri paralele săpate în stâncă, deasupra cărora sunt scobite 4 “jilţuri”.  În spatele “scaunelor” există o mică peşteră, chiar aşa numită, fără urme de locuire, ce are un horn despre care se presupune că ar comunica la exterior, ipoteză  bazată pe curentului de aer din interior.

Noi ne-am mulţumit să urcăm pe o potecuţă laterală, până sub Peştera lui Dionisie Torcătorul. Intrarea în chilie este suspendată în perete, accesul la ea fiind posibil pe o scară improvizată. Sihastrul Dionisie, cunoscut pentru priceperea sa la ţesut şi tors, a locuit aici în secolul XIX, dar  probabil că peştera a funcţionat ca lăcaş de cult încă din sec. III-IV. Pe unul dintre pereţii chiliei există locaşurile în care era fixat un război de ţesut vertical. Alte locaşuri sunt pentru pat şi masă. Existenţa unui altar săpat lateral, precum şi chiliile din lemn ridicate la baza stâncii (despre care nu au rămas decât informaţii) sugerează, pentru o anume etapă, o funcţie mai importantă a peşterii decât aceea a unei simple chilii.

Putem rămâne pe o potecă trasată pe muchia pintenului în care e săpată peştera, marcată cu triunghi albastru (vechi), sau să urcăm prin poiană pe  lângă versantul stâng  al pintenului pe o potecă marcată cu bandă roşie (nou). Cele două poteci se vor întâlni ceva mai sus pentru a continua urcuşul împreună până la Bisericuţa lui Iosif care datează din sec. IV-V, dar Iosif, sihastrul care a locuit în ea, a trăit în sec. XV.

Este formată din două încăperi, una amenajată ca locuinţă, cealaltă ca încăpere de cult, accesul în interior făcându-se printr-o intrare prevăzută cu trepete minuţios săpate în faleza în care e încastrată peştera. La fel de îngrijit, estetic şi chiar cu ingeniozitate sunt săpate o ferestră şi hornul de fum, precum şi o serie de şanţuri, deasupra intrării şi a ferestrei, cu rol practic,  menite să perimtă scurgerea apei de ploaie, dar şi artistic, să schiţeze forma unei adevărate biserici; de altfel se şi presupune că acesta i-a fost rostul. În stâncă sunt săpate, dispuse perfect simetric, locaşuri pentru grinzile de lemn ce susţineau un semiacoperiş şi un pridvor.

Poteca ce pleacă de la Bisericuţa lui Iosif, marcată atât cu triunghiul albastru, cât şi cu banda roşie, continuă un timp de-a coasta, desfăcându-se destul de repede, în două, la traversarea unui vâlcel; benzile roşii coboară spre marginea pădurii, dar numai pentru a ocoli o serie de denivelări ale terenului, în timp ce triunghiurile albastre se hotărăsc brusc să urce pe linia de cea mai mare pantă a versantului drept al vâlcelului.

În ciuda aparentei dificultăţi a traseului marcat cu triunghi albastru, optăm pentru el. După un efort considerabil, poteca ne suie pe linia unui interfluviu, continuând să suie, când mai blând, când mai … hotărât! Brusc, de unde, de neunde, apar benzi roşii, ici-colo, când triunghiurile albastre tocmai păreau a fi dispărut. Ajungem pe o treaptă orizontală ce găzduieşte un ochi de apă – Balta Mistreţilor – ce păstrează, mai mult sau mai puţin timp (oamenii locului afirmă că nu seacă niciodată), apa meterorică. O săgeată vopsită în alb pe un fag ne indică direcţia spre Agaton. Benzile roşii pleacă în sens contrar. Descoperim un triunghi albastru pe potecuţa ce duce la Agaton, aşa că, pentru consecvenţă, îl însoţim. În scurt timp (10 minute) poteca se opreşte în faţa unui grup de stânci ce reprezintă Agatonul Vechi sau Dărâmătura. Aici ar fi fost iniţial, prin sec. XIII, săpată o bisericuţă, transformată în sec. XV, de monahul Agaton, în chinovie. În dreapta Agatonului Vechi, privind spre el din direcţia din care am venit, e o râpă – o vâlcea torenţială – dincolo de care, printre copaci, mai sus, se zăreşte un alt grup de stânci. E Agatonul Nou sau Bisericuţa. “Poteca” marcată cu triunghi albastru traversează râpa coborând până pe fundul ei, în vreme ce banda roşie (reapărută în preajma Agatonului Vechi) ocoleşte pe curbă de nivel abruptul vâlcelei.

Construită prin sec. XV-XVI, în vremea lui Mihnea Turcitul (1577-1583 şi 1585-1591), bisericuţa numită Agatonul Nou ar fi fost lăcaş de cult şi chinovie a monahului Agaton care strânsese în jurul său mai mulţi călugări ce sălăşuiau în chilii săpate în apropiere. Printre numele pomelnicului  săpat pe peretele uneia dintre încăperile ce mai rezistă ca atare – altarul bisericuţei –, o a doua fiind chilia lui Agaton, se poate citi şi cel al domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521).

De la Agatonul Nou, pornim pe poteca marcată cu bandă albastră într-un urcuş relativ anevoios la început, la o cărare de culme transversală pe linia pantei din care, un braţ mai continuă să suie până la un vîrf, unde străjuieşte Crucea Spătarului. În bună măsură deteriorată, are incizate pe ea desene şi inscripţii ilizibile. Se atribuie ridicarea ei unui anume spătar Cristea, drept semn al recunoştinţei, că acolo ar fi aflat scăparea sa, a familei şi averii, de urmărirea turcilor. Coborând circa 5 minute pe muchia abruptă a piciorului nordic al vârfului pe care se află Crucea Spătarului, pe o potecă în serpentine strânse, ajungem lângă un perete stâncos prins în muchie; în marginea acestuia se pot observa câteva nişe săpate în stâncă. Este Ghereta; după forma nişelor se poate presupune că aveau o destinaţie ritualică. Alături descoprim Bucătăria, un abri natural, semisferic, probabil largit prin săpare, pe podeaua căruia s-a cioplit o laviţă.

Ne întoarcem la Crucea Spătarului şi apoi pe poteca de culme. Spre stânga (est), urmărind marcajul bandă roşie, se poate ajunge la una dintre cele mai interesante chilii rupestre, Fundătura (45gr25min30sec şi 26gr26min50sec). Noi am plecat spre vest, iscodind cu privirea după foarte rarele şi şterse triunghiuri albastre, cu gândul să vedem Lacul Hânsaru. L-am căutat în zadar, deoarece, în acel momemt ştiam doar că există, lipsindu-ne orice altă informaţie clară despre el (între timp, i-am aflat coordonatele: 45gr26min11,63sec şi 26gr25min56,68sec), aşa că am renunţat şi am coborât pe un drum de exploatare forestieră înapoi în Poiana Cozanei.

Din informaţiile obţinute de la localnici, coroborate cu altele, provenite din surse cât de cât credibile, în apropierea Lacului Hânsaru, în bazinul pârâului Gotiş, vecin Hânsarului,  se mai află un lac, cu numele Gotiş; aşteptăm cu interes confirmarea/infirmarea existenţei acestui lac şi lămurirea sinonimiei (probabil false) Hânsaru=Gotiş.

Pentru a citi şi o descriere foto a traseului la chiliile rupestre, executaţi click aici !

Nu putem să nu ne exprimăm nedumerirea şi tristeţea că o zonă atât de încărcată de istorie, de mitic şi religios, de dăruită cu fenomene geologice rare, este lăsată în neîngrijire, în voia sorţii şi a timpului.

O descriere a traseului primei zile de expediţie, pe Dealul Istriţa, o puteţi citi executând click aici!

Executaţi click aici, pentru a vedea şi celelalte trasee din Subcarpaţii şi Munţii Buzăului !

2 Comments

  1. Mulțumim!
    Superb și misterios…

    • Și noi mulțumim, pentru vizită și aprecierea implicită ! Cât despre mister, se vorbește mult și în necunoștință de cauză cu referire la zona prezentată; dar poate vom dezbate problema cât de curând, cel puțin fantasmagoria indusă (ca brand) de sintagma “Țara Luanei” !

Leave a Reply to Marelena & Radu Puscarciuc Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Website Apps