Carpații Orientali [Munții Vulcanici de Nord], regionare: diviziuni, subdiviziuni, limite.

Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la informația de pe acest site vă oferim un … ghid de utilizare; executați click aici !

Atenţie: imaginile au ipostaze de zoom, accesibile cu câte un click executat pe fiecare !

Prolegomene:
Problemele de regionare geomorfologică a reliefului României au fost, de la un moment dat, o chestiune constantă în geografia românească. Înaintașii sunt Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872-1925) și Ion Popa Burcă (1875-1937), iar continuatori, Emmanuel de Martonne (1873-1955) și, cel mai implicat, Vintilă Mihăilescu (1890-1978). Lista poate fi completată cu geografii Petre Coteț (1914-1988), Constantin Martiniuc (1915-1990), Vasile Băcăoanu (1926-1990; iar ultimul pe listă, … dar nu cel din urmă, Grigore Posea (1928-2023). Acesta, inițial împreună cu Tiberiu Morariu (1905-1982) și Ioan Mac (1937-2017), apoi cu Lucian Badea (1928-), a elaborat cel mai complex sistem de clasificare ierarhizată a unităților de relief ale României. Se mai adaugă apoi multitudinea de monografii, articole, teze de doctorat, dedicate doar unor unități de relief, ce propun regionări … regionale; aduc criterii de descriere și clasificare raportate la orizonturi locale, determinante însă pentru divizări și stabilirea limitelor corespunzătoare.
Sistemul de clasificare și, în subsidiar – dar esențial -, precizarea limitelor dintre componente, pe care le avansăm în continuare, vor reprezenta un mix al teoriilor expuse în bibliografia sugerată mai sus. Bineînțeles, vom preciza, oricând va fi necesar, reperele bibliografice care ne-au inspirat.
Criteriul pe care l-am urmărit, oarecum, ca pe o … idee fixă, a fost cel al continuității morfologice, evitând cu tot dinadinsul, discontinuitățile unităților de rang inferior: de la 3 în jos (mai ales că dificultățile și divergențele legate de regionare se intensifică cu cât se coboară pe scara ierarhizării taxonomiei); și din acest motiv am extins unele unități montane, … cotropind, mai ales, teritorii ale depresiunilor, intramontane și chiar extramontane !
Am încercat însă și ameliorarea celorlalte dificultăți pe care le ridică regionarea geomorfologică:
– problema limitelor (căutând cu insistență hotare naturale: văi, cumpene de ape; și din acest motiv, și așa cum am mai menționat, am înglobat în unitățile montane și unele prelungiri subcarpatice sau deluroase piemontane);
– problema nomenclaturii (urmărind ordinea prioritară a criteriilor: tradiția, popularitatea, dominanța altitudinală, relevanța în cadrul bazinelor hidrografice, localități apropiate importante etc.).

Sublineim că demersul nostru nu este unul eminamente științific – nici nu ne-am permite, noi neavând calificarea necesară -, ci unul mai degrabă tehnic prin care încercăm să împăcăm diferite puncte de vedere științifice – cele mai consacrate – și să le adaptăm interesului de cunoaștere al turistului profan !

CARPAȚII ORIENTALI – subdiviziuni(* [adaptare după T. Morariu, Gr. Posea, I. Mac (1980),  Grigore Posea, Lucian Badea (1984)]

A. Carpații Maramureșului și ai Bucovinei
a. Munții Vulcanici de Nord
     1. Munții Oașului
     2. Masivul Igniș
     3. Masivul Gutâi
     4. Munții Lăpușului
     5. Munții Țibleș
0.1. Munții Maramureșului(**
– Munții Ruscovei (Culmea Pop Ivan, Culmea Farcău, Culmea Stogu)
– Munții Bardău
– Munții Toroiaga
– Culmea Cearcănu-Zimbroslavele
– Muntele Țibău/Obcina Țapului
0.2. Munții Rodnei
b. Munții Bucovinei
     1. Munții Suhard
     2. Obcinele Bucovinei
– Obcina Mestecăniș (Obcina Lucina-Muncel, Culmea Moldova-Sadova, Culmea Tătărcii)
– Obcina Feredeului
– Obcina Mare (Culmea Moldoviței/Obcina Curmăturii, Obcina Scorușetului)
– Obcinile Brodinei (Obcina Putnei, Obcina Humorului, Obcina Bucovinești, Obcina Lupcinei, Obcina Săcălești-Cornu)
0.3. Munții Bârgău

B. Carpații Moldo-Transilvani
a. Munții Vulcanici de Sud
     1. Munții Călimani
– Călimani-Vest (Bistricioru)
– Călimani-Est (Pietrosu)
     2. Munții Gurghiu
– Gurghiu-Nord (Saca)
– Gurghiu-Sud (Amza)
     3. Munții Harghita
– Harghita-Nord (Mădăraș)
– Harghita-Sud (Cucu)
– Harghita-Vest (Subcarpații Homoroadelor)
b. Munții Rarău-Giumalău
     1. Masivul Rarău
     2. Masivul Giumalău
0.1. Munții Bistriței
– Masivul Pietrosu
– Masivul Budacu
0.2. Munții Stânișoara
– Munții Suhăi
– Munții Sabasei
– Munții Neamțuluui
0.3. Masivul Ceahlău
0.4. Munții Giurgeu
– Munții Corbului
– Muntele Prisaca
– Muntele Negru
0.5. Munții Curmăturii
– Munții Licaș
– Munții Hășmaș
– Munceii Nășcălatului
– Culmea Păgânu-Utușoi
c. Munții Trotușului
     1. Munții Tarcăului
     2.Munții Berzunți
     3. Munții Ciucului
– Munții Repat
– Munții Gruiului
– Culmea Gura Muntelui
– Munții Viscolului
– Muntele Cărunta
– Culmea Cotumba
     4. Munții Nemira
– Depresiunea Bărzăuței
– Culmea Nemira
– Plaiurile Nemirei

C. Carpații de Curbură
0.1. Munții Vrancei
– Culmea Înaltă
– Munții Coza
– Muntele Zboina Frumoasă
– Munții Zârna
– Munții Furu
– Munceii Brețcu-Oituz
– Munceii Cașin-Oituz
– Culmea Lepșei
a. Munții Buzăului
      1. Masivul Penteleu
     2. Munții Podu Calului
     3. Masivul Siriu
     4. Culmea Ivănețu
     5. Munceii Buzăului
– Culmea Monteoru
– Culmea Zmeuretu
0.2. Munții Tătaru
0.3. Munceii Întorsurii
– Munceii Barcanilor
– Muntele Pilișca
– Muntele Coconilor
0.4. Munții Ciucaș
– Munții Dungu
– Masivul Ciucaș
– Culmea Gropșoarele-Zăganu
– Clăbucetul Mâneciului
b. Munții Gârbova
     1. Munții Baiu
     2. Munții Neamțu
0.5. Munții Grohotiș
0.6. Masivul Piatra Mare
0.7. Clăbucetele Predealului
0.8. Masivul Postăvaru
0.9. Munții Bucegi
– Abruptul Prahovean
– Abruptul Vestic
– Muntele Gurguiatu
0.10. Munții Leaota
0.11. Măgurile Branului
0.12. Masivul Piatra Craiului
c. Munții Curburii Interne
     1. Munții Bodoc
– Culmea Bodoc
– Muntele Ciomatu
– Munții Turiei
     2. Munții Baraolt
     3. Munții Perșani
– Munții Perșani-Nord
– Munții Perșani-Centru
– Măgura Codlei
– Munceii Poienii Mărului

______________
(* – părți ale depresiunilor intramontane sau ale celor extramontane au fost incluse tacit în unitățile montane, aspect decelabil în explicațiile privind limitele și pe schițele de hărți asociate.
(** – cifra 0 indică lipsa unei trepte taxonomice imediat superioare

Limite și … alte discuții

 

 

 

 

 

 

 

 

 

background: OpenTopoMap

Munții Vulcanici de Nord nu comportă discuții privind raporturile cu munții vecini, datorită, desigur, naturii lor; doar în ceea ce privește subîmpărțirea lor există puncte de vedere relativ diferite. De pildă, Vintilă Mihăilescu îi împarte în două grupe, <Gutâi> și <Țibleș>, divizând-o pe prima în <Munceii Oașului> și <Masivul Rotunzi-Gutâi>, nefiind astfel, foarte departe de Grigore Posea et alii care desfac unitățile <Rotunzi-Gutâi> și <Țibleș> în <Igniș> și <Gutâi>, resptectiv <Lăpușului> și <Țibleș>, dar toate 5, unități de rang egal; așa le tratăm și noi.

Munții Oaș – îi numim astfel, prin tradiție, chiar dacă în realitate sunt doar niște muncei, media altitudinală fiind undeva pe la 500-600 de metri, iar cel mai înalt vârf al lor, Piatra Vâscului, are abia 917 m – prezintă o culme principală, legată de Munții Ignișului prin Pasul Huta (587 m), sucombând în Ukraina, la întâlnirea cu râul Tisa; pe teritoriul României formează graniță cu Ukraina; așa că accesul turistic pe ea depinde de anumite formalități (permis de graniță) și de … bunăvoința grănicerilor !

Vedere dinspre nord-estul Munților Oaș spre sud-vest.
foto: Drumeții Hai-hui/Baia Mare

Ceea ce este specific acestor muncei o reprezinta multitudinea de cocoașe/cocoloașe, martori ai eroziunii agresive și intense produse atât dinspre nord, cât și dinspre sud de văile ce compun bazinele hidrografice ale Tisei și Someșului, care au îndepărtat sedimentele vulcanice ce îngropaseră aparatele vulcanice, azi, la zi sub forma unor dyke-uri (filoane de lavă consolidată în crăpăturile coșurilor vulcanice, rămase la zi în urma eroziunii coșurilor),  neck-uri (rezultatul consolidării lavelor în coșurile vulcanice), cupole. Aceste aspecte sunt comune și pentru munții Ignișului și Gutâiului, unde nu lipsesc depuneri masive de lave andezitice.
Cum spuneam, limita nordică e formată de valea Tisei. Celelalte limite sunt:
– spre est se despart de Munții Igniș prin intermediul Văii lui Francisc (>Tisa) și a Cireșului (>Valea Rea), ambele cu izvoarele sub Pasul Huta, iar spre sud-est, prin Valea Rea (>Tur>Tisa);
– spre sud, hotarul cu Câmpia de Vest este stabilit de valea Turului până la confluența cu Turțul și apoi pe acesta, în amonte, până la confluența cu  Turțul-Hodoș, ultimele două, pâraie care formează graniță vestică până la cumpăna de ape dintre al doilea și pârâul Hodoș (>Egher>Botar>Tisa); Hodoșul continuă hotarul sudic cu Câmpia de Vest până la confluența cu pârâul Egher, aflată pe granița României cu Ukraina;
– în rest, granițele vestică și nordică coincid cu granița dintre România și Ukraina.

Vedere din Munții Gutâi, de lângă Creasta Cocoșului

Munții Igniș & Masivul Gutâi – deși nu există motive imperative de a trata separat ele două unități montane, respectăm punctul de vedere adoptat de Posea et alii, unul consacrat și în literatura turistică – cadru în care ne și aflăm, de altfel !

Munții Igniș sunt cu o treaptă mai înalți (cu destul de multe vârfuri de peste 1.000 de metri) decât cei ai Oașului, dar și mult mai extinși, din culmea principală, ce o continuă pe cea a Munților Oaș din pasul Huta (587 m) până în Pasul Gutâi (987 m), desprinzându-se două brațe viguroase, cu deosebire cel vestic.
În ceea ce privește limitele lor:
– spre nord, între conflunțele cu Tisa, a Văii lui Francisc și a Izei, Munții Igniș își întind brațele până în valea Tisei – care formează, totodată, și granița dintre România și Ukraina;
– spre est, se despart de Masivul Gutâi, începând din Pasul Gutâi spre nord, prin intermediul văilor: Izvorul Frasinului>Izvorul Alb>Izvorul Negru>Râușor>Mara; de la confluența Marei cu Cosăul vecinii sunt Munții Lăpușului, iar de la confluența Marei cu Iza până la confluența acesteia cu Tisa, Dealurile Depresiunii Maramureș;
– spre sud, plecând din Pasul Gutâi, hotarul cu Masivul Gutâi este format de Valea Crișului continuată de cea a Săsarului (>Lăpuș). Săsarul separă în continuare, iar după vărsare împreună cu valea Lăpușului – spre amonte -, Munții Ignișului de Depresiunea Baia Mare; În fine, valea Someșului, între confluența cu Lăpușul și confluența cu pârâul Seinel, stabilește hotarul dintre Munții Igniș și Dealurile de Vest.

background: OpenTopoMap

– cât privește granița estică, o vom descrie dinspre nord spre sud. Am precizat deja, când am descris limitele Munților Oaș, că aceștia se despart de Munții Igniș prin intermediul Văii Cireșului și al Văii Rele; doar că am considerat implicit că o parte a Depresiunii Oașului, cea aflată la sud de valea Rea, până la confluența acesteia cu Tălna, aparține – prin voința noastră – Munților Igniș. De la această din urmă confluență, Munții Igniș se delimitează de Câmpia de Vest, prin valea Tălnei până în satul Prilog Vii. De aici hotarul cu Câmpia de vest este unul ceva mai … artificial, fiind materializat în teren de drumul comunal ce duce din satul Prilog-Vii în satul Medieș-Vii și apoi în satul Orașu Nou-Vii, unde întâlnește drumul județean 109I care continuă hotarul în cauză până în satul Seini; de aici, pârâul Seinel îl desăvârșește până la confluența cu Someșul; de fapt, această ultimă porțiune de hotar se desfășoară pe curbele de nivel de 140-150 m.
Am atins mai sus chestiunea extinderii Munților Igniș în cuprinsul Depresiunii Oaș. Este vorba doar de două culmi ce pătrund în depresiune:
– una ce pornește din Vârful Bretan și se întinde până la confluența Valea Rea – Tălna, unde atinge 480 m în Vârful Jelejnic, dar după ce a coborât chiar sub 160 m;
– cealaltă pleacă din Vârful La Comșa (655 m), coboară în depresuiune puțin sub 200 m, reușind apoi să urce la 346 m în Vârful Spatele Dealului.

Vedere de pe Muntele Prislopu/Munții Lăpușului

Masivul Gutâi este tratat ca unitate separată de Munții Igniș fără un motiv determinant; tradiția turistică este totuși un motiv, pe care îl împărtășim !
Dacă cea mai mare parte a hotarului vestic (orientat pe direcția sud-vest – nord-vest), cel cu Munții Igniș, este ușor de decelat – a și fost descris mai sus, odată cu precizarea limitelor estice ale Munților Igniș, celelalte granițe necesită ceva mai multă aplecare:
– Spre nord, însă lucrurile sunt limpezi, ultimele culmi transversale ale masivului, îndreptate pe direcția sud-nord, oprindu-se la confluența Marei cu Cosăul.
– Cosăul și afluentul său Oanța – până la izvorul acestuia de sub Pasul Neteda – despart, spre est, Gutâiul de Munții Lăpușului;

background: OpenTopoMap

– Limitele pe celelalte laturi, sud-est, sud-vest și vest urmează cursurile câtorva văi, trecând, eventual, de la una la alta peste cumpenele de ape corespunzătoare: din Pasul Neteda – de unde culmea principală a Gutâiului se racordează la culmea principală a Munților Lăpușului – până în satul Șurdești, valea Cavnicului (>Lăpuș) separă Gutâiul de Munții Lăpușului; din Șurdești hotarul – cu Depresiunea Baia Mare – urmează spre nord-vest amontele văii Șurdești, urmând a trece prin șaua cea mai joasă a culmii Muta Mică – Cetățele în valea Cetățele, pentru a o urma până la confluența ei cu pârâul Șindrești (>Chechiș>Lăpuș). Cu mult înainte ca Șindreștiul să se verse în Chechiș, în satul Bontăieni hotarul urmează un afluent de dreapta al Șindreștiului paralel cu drumul comunal ce leagă Bontăienii de Șișești și coboară apoi pe valea Chechișului, urmând-o până la confluența acesteia cu pârâul Cia. Valea Cia, până la obârșia sa, aproape de Baia Sprie, este limită vestică a Masivului Gutâi; ea este întregită de un sector scurt al Văii Ciurea premergător vărsării sale în Săsar. Legătura dintre văile Cia și Ciurea este realizată de o șa a culmii Coasta Luminoasă, totodată pas al DJ 184.

Munții Lăpușului ies în evidență (sic !) ca o treaptă joasă (max. 1.443 m)  pentru celelalte două masive ce o încadrează: Gutâiul (max. 1.358 m – Vf. Văratec) și Țibleșul (max. 1.853 m). Din culmea principală, pe care se înșiră mai toate vârfurile de peste 1.000 m se desprinde, spre nord, o culme secundară cu un nod orografic înalt (Sermetieș, de 1.306 m) ale cărei brațe scad rapid în înălțime, devenind simple dealuri de 600-500 m. Spre sud se îndreaptă vreo 5 culmi secundare, una, Sdârcea Mare, fiind de menționat, ea prelungindu-se până în Podișul Someșan printr-o culme transversală, individualizată de cursurile de apă ce o înconjoară și de înălțimile-i constante de 700-800 m: Preluca !
Din punct de vedere geologic, Munții Lăpușului sunt constituiți dominant din fliș (marne și gresii, argile, pietrișuri și prundișuri andezitice), doar culmea principală fiind (va fi fost) acoperită cu efuziuni vulcanice, elementul vulcanic fiind, totuși, aici, și azi, precumpănitor; povârnișurile dinspre sud și nord sunt modelate în sedimentele flișului.
Limitele masivului sunt destul de clare, îndeosebi spre vest – hotarul cu munții Gutâiului fiind prezentat deja -, spre nord – Valea Izei îl desparte de Depresiunea Maramureș – și spre est, unde văile Botizza și Suciu realizează granița cu Munții Rodnei.

Vedere de pe Vf. Prislopu spre sudul Munților Lăpușului

Spre sud, …

 

 

… hotarul cu Podișul Someșan – în cea mai mare parte cu Masivul/Culmea Preluca, o structură piemontană a Munților Lăpușului bine individualizată, formată din șisturi cristaline, cu o culme principală viguroasă, orientată transversal în raport cu ramurile sudice ale lor – este realizat de văile Suciu, Dobric – între confluențele cu Lăpușul și Teiu -, Teiu – până la o obârșie a sa din nordul Vârfului Pietriș – și Bloaja.

Toate brațele sudice ale culmii principale a Prelucii au fost retezate de râul Lăpuș care a creat astfel un spectaculos defileu. Din acest motiv, dar și pentru că masivul este rupt, morfologic vorbind, de Podișul Someșan, nu considerăm neavenită ideea de a-l integra în cadrul Munților Lăpușului.

 

 

 

 

Vedere de pe Vf. Oușoru
foto: eziarultau.ro

Munții Țibleșului sunt cei mai impunători din grupa vulcanicilor maramureșeni (Bran – 1.853 m, Țibleș – 1.830 m, Arcer – 1829 m și alte câteva vârfuri de peste 1.500 m).

 

 

 

 

Brațele nordice sunt scurte cu înălțimi joase, treapta altitudinală având o diferență de nivel de cca 1.000 m, în timp ce versantul sudic, scade în altitudine în trepte, cu 300, 500, apoi iar 300 de metri. Din punct de vedere geologic, se vorbește despre Țibleș ca despre un subvulcan dezvelit de eroziunea  sedimentelor.
Limita vestică a Țibleșului, de la hotarul cu Munții Lăpușului e cea descrisă anterior, spre nord Iza despărțindu-l de Depresiunea Maramureș. În vest granița cu Munții Rodnei este “trasată” pe un mic afluent al Izei, Valea Carelor și, în principal, pe Sălăuța, afluent al Someșului Mare; acesta din urmă termină granița de vest, continuînd-o pe cea sudică – dintre Țibleș și Podișul Someșan – până la confluența sa cu Țibleșu. Urcăm apoi pe Țibleșu până la confluența cu Răcăcișu incluzând astfel în ansamblul munților Țibleșului un mic sector deluros – cuprins între văile Țibleș și Sălăuța – atribuit dealurilor someșene, dar fără nicio legătură morfologică cu ele. Răcăcișu, Strâmba și Lunca Agrieșului formează, mai departe, hotarul sudic dinspre Podișul Someșan, terminat de un mic aflent al Suciului, Trestia.

Pentru Munții Vulcanici de Sud, click aici !
Pentru Munții Curburii Interne, click aici !

Bibliografie:
1. Candrea Bogdan (2008) – Harta unităților de relief din România, Geo-spatial.org
2. Ielenicz Mihai, Săndulache Iulian (2008) – România. Podișuri și dealuri (I), Editura Universitară, București
3.
Ielenicz Mihai, Clius Mioara, Pătraru-Stuparu Ileana (2011) – România. Subcarpații, Editura Universitară, București
4.
Ielenicz Mihai, Oprea Răzvan (2011) – România. Carpații. Caracteristici generale (Partea I), Editura Universitară, București
5.
Iștvan, Dumitru, Popescu Stelian, Pop Ioan (1990) – Munții Gutâi. Ghid turistic, Editura Sport-Turism, București
6.
Iștvan Dumitru, Pop Ioan (2002) – Munții Lăpușului. Prezentare generală, trasee, Munții Carpați, 34
7. Iștvan Dumitru, Pop Ioan, Giurgiu Vasile (2009) – Harta Munților Lăpușului, sites.google.com/romanianatura1
8. Iștvan Dumitru, Pop Ioan, Übelhart Walter (2013) – Munții Țibleș. Monografie turistică, Editura Minulescu, Baia Mare
9. Mac Ion, Budai Csaba (1992) – Munții Oaș-Gutâi-Țibleș, Editura Abeona, București
10.
 Mihăilescu Vintilă (1963) – Carpații Sud-Estici, Editura Științifică, București
11. Morariu T., Posea Gr., Mac I. (1980) – Regionarea geomorfologică a Carpaţilor Orientali şi a Carpaţilor de Curbură, „St. şi cerc. de geologie, geofizică și geografie – Geografie”, XXVII/1, Editura Academiei R.S.R., București
12. Popescu Nae, Dan Pasere (1985) – Munții Oaș și Gutâi, România Pitorească, 3
13. Popescu Nae, Pasere Dan (1985) – Munții Țibleș, România Pitorească, 4
14. Posea Gr., Badea L. (1984) – România. Unitățile de relief (Regionarea geomorfologică), Ed. Științifică și Enciclopedică, București.
15. Posea Gr. (2005) – Geomorfologia României, Editura Fundaței “România de Mâine”, București
16. Roșu Alexandru (1980) – Geografia fizică a României, Editura Didactică și Pedagogică, București
17. ∗∗∗ (1985) – Acțiunea patriotică pionierească “Asaltul Carpaților”. Marcaje turistice în Carpați, Consiliul Național al Organizației Pionierilor

Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la alte informații de pe acest site folosiți … ghidul de utilizare, executând click aici !

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.