De la Racoş la Vulcanul Racoş şi pe Tipia Racoşului (Munţii Perşani)

(Oneşti – )Racoş – Cetatea Racoş (Castelul Bethlen/Sukosd) – Coloanele de bazalt – Lacul Brazi (Cariera de bazalt) – Craterul Vulcanului Racoş (Cariera de zgură/scorie) – Dl. <La Movile> – Vf. Tipia Racoşului – Cariera de calcar – Racoş

Caracteristici:

– distanţe: auto (de la Oneşti) = cca 175 km; per pedes = cca 15 km
– durata per pedes: 9 h (cu popasuri)

Acces şi descriere traseu:

Comuna Racoş (BV) este accesibilă dinspre vest pe DJ 131C (12 km integral asfaltaţi), ce se desprinde din DN 13 / E 60 (stare excelentă), Braşov – Sighişoara, la cca 50 km de Braşov (cca 65 de Sighişoara), dar şi dinspre est, tot pe DJ 131C (Augustin – Racoş), drum încă neasfaltat.

Până în Augustin se ajunge din Baraolt (accesibil pe DN 122 – bun şi foarte pitoresc –, ce-l leagă de localitatea Micfalău, aflată la 25 km pe DN 12 / E 578, Sfântu Gheorghe – Topliţa, recent reabilitat) pe DJ 131, după 7 km;

Din Augustin pleacă spre Racoş DJ 131C drum judeţean doar virtual, deoarece pe teren lucrurile stau cu totul altfel: imediat ce se iese din Augustin şi se termină asfaltul, o placă indicatoare ne informează că drumul continuă ca drum forestier. Mergem cca 15 km pe drumul … forestier de pe malul stâng al Oltului, în cea mai mare parte prost şi pe alocuri foarte prost,  paralel cu calea ferată până ce întâlnim DJ 131D (asfaltat) ce leagă satul Mateiaş de Racoş (de unde mai avem 2,5 km). Această cale de acces în Racoş e recomandabilă celor … curioşi, doritori să străbată auto Defileul Oltului de la Racoş şi care au un spirit de aventură suficient de dezvoltat dar şi maşini în măsură să … înţeleagă această pasiune !

foto: Google Maps

foto: Google Maps

Pe hărţile virtuale DJ 131C traversează Oltul la podul de cale ferată, împreună cu aceasta,  pe malul drept, întâlnind DC 32, tot un drum forestier de fapt, despre care se spune că ar avea 5 km impracticabili auto, începând din Racoşu de Sus (pendinte de Baraolt şi la 5 km de acesta). Noi nu am sesizat ramificarea de pe malul stâng, aşa că am rămas cu o dilemă: care dintre cele două drumuri, aferente celor două maluri, e mai…prost!?

Aşa cum s-a dedus, prin Racoş trece şi o cale ferată, cea care leagă Braşovul de Sighişoara.

Comuna Racoş sau Alsórákos în maghiară (Racoşul de Jos), şi cu satul Mateiaş în componenţă, are cca 3400 locuitori cu o structură etnică şi religioasă eterogenă: (50% maghiari, 28% ţigani şi 22% români), 34% reformaţi, 22% ortodocşi, 21% penticostali, 18% unitarieni, 4% romano-catolici, 1% baptişti; în localitate există biserici sau case de rugăciuni pentru toate cultele; cea mai veche, din 1673-75, e biserica unitariană, cea reformată e din 1676-86, biserica ortodoxă fiind din 1804, iar cea romano-catolică doar din 1936.

Din punct de vedere economic şi social, comuna se află într-un oarecare impas. Resursele naturale de care dispune – bazaltul, zgura, calcarul – sunt slab exploatate (mai funcţionează o singură carieră, de bazalt). Obiectivele turistice, deosebit de interesante,  în interdependenţă cu bogăţiile naturale (geomorfologia reliefului) şi istorice, sunt puţin popularizate şi, mai ales, valorificate dincolo de intenţii/declaraţii, din aceste motive, foarte puţin cunoscute.

foto: Google Earth

DJ 131C, pe care am intrat în Racoş, trece pe lângă Castelul Bethlen sau Sukosd, sau Sukosd-Bethlen, numit şi Cetatea Racoş,  pe care nu avem cum să-l ratăm, fiind semnalat prin indicatoare; lângă incinta sa e amenajat un mic parc.

Un sătean, care are în grijă cheia, ne va repera imediat şi va deschide porţile castelului, fiindu-ne oarecum şi ghid, contra unei sume ce depinde de generozitatea vizitatorilor.

Castelul a fost ridicată începând din anul 1624 (localitatea datează documentar din 1377) de către contele Sukosd Gyorgy care a primit acest drept de la principele Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613-1629) pentru serviciile militare aduse. După moartea contelui, castelul intră în stăpânirea principelui Transilvaniei, Apafi Mihaly (1661-1690), care o donează contelui Budai Peter. De la acesta, ajunge la fiul său, Bethlen Samuel. În anul 1856 trece în proprietatea familiei Bruckenthal (după ce între 1848-1849 arsese într-un incendiu) care înfiinţează aici o şcoală agricolă; în 1873 devine domeniu al contelui Samuel Teleki (guvernator al Transilvaniei şi fondatorul „Bibliotecii Teleki” din Târgu Mureş cu cca 40.000 de volume; familia Teleki a fost o renumită familie nobiliară ardeleană, provenită din satul Teleac de lângă Reghin. Samuel Teleki a fost bunicul contelui Samuel Teleki de Szek –1739-1822 –, explorator şi botanist, născut la Dumbrăveni-MS, în onoarea căruia s-au dat numele unor plante, ex. Telekia speciosa (Schreb.) Baumg. – lăptucul-oii – click aici pentru a vedea imagini ale plantei !).

În cele din urmă castelul şi domeniile aferente sunt cumpărate de comunitatea sătească a Racoşului. În timpul regimului comunist au fost cazaţi în încăperile castelului mulgători aduşi din diverse părţi ale ţării, servind apoi, pe rând, drept grădiniţă, închisoare, cantină, carmangerie, secţie de şampanizare.
În ultimii ani au fost alocate sume modice pentru restaurarea castelului, dar nu s-a realizat mare lucru, lucrările sistându-se odată cu terminarea fondurilor. Dar s-a reuşit construirea a o parte din scările ce duc în turnul intrării principale, cea ce permite vizitatorilor să admire din turn panorama Racoşului şi a împrejurimilor imediate.

După vizitarea cetăţii continuăm pe drumul pe care am venit, spre est, până la terminarea asfaltului; suntem în spatele gării Racoş, unde există spaţiu pentru parcarea maşinilor. De aici ne îndreptăm, pe jos, tot spre est, apoi la prima intersecţie, pe uliţa care pleacă spre nord, din capătul căreia cotim spre est şi, imediat, din nou spre nord. Urcăm, destul de lejer, pe acest din urmă drum care va trece pe la marginea unei foste cariere de bazalt, unde vom descoperi, într-o faleză deschisă în urma exploatărilor, peretele format din celebrele, deja, coloane de bazalt, înalte de 10-15 m. Un panou cu serioase şi foarte pertinente explicaţii, însoţite de ilustraţii, poate fi găsit în vecinătate, dacă nu va fi distrus între timp. Pasionaţii de geologie sau doar curioşii pot analiza vizual faleza pentru a descoperi şi alte forme de agregare a lavei. Peretele a fost declarat monument al naturii.

Drumul care ne-a adus la carieră trece prin faţa falezei cu coloane, o înconjoară pe dreapta, şi suie spre o altă fostă carieră, săpată, ca şi prima, în marginea estică a conului vulcanic, dar mult mai adânc (30-50 m), atât de adânc încât s-a atins nivelul pânzei freatice, ducând la formarea rapidă a unui lac, numit Lacul Brazi. În scurt timp apa a ocupat întregul fund al carierei pe o lungime de circa 200 m şi o lăţime maximă de vreo 15 m; adâncimea e apreciată la circa 10 m, dar se spune că ar ajunge şi la 50-60 de m (?). Culoarea de safir a apei, foarte curată de altfel, ca şi nivelul constant al lacului, conduc la concluzia că apa provine, preponderent din pânza freatică şi mai puţin din precipitaţii, indicând o primenire permanentă comparabilă ca debit cu evaporaţia. Pereţii carierei sunt şi ei interesant de cercetat datorită structurii şi conţinutului stratelor de rocă.

De pe drum putem coborî până la malulul lacului pentru  a-l vedea de aproape.

Ne întoarcem apoi la drumul pe care am intrat în carieră. Din el se desprinde un drum spre stânga, în timp ce un altul suie înainte, pe marginea din dreapta a carierei; ambele se întâlnesc dincolo de latura vestică a carierei cu un drum de căruţe orientat nord-sud. Urcând de la carieră pe oricare dintre ele, descoperim, de pe marginile extremităţilor, nordică sau sudică, ale carierei, imaginea de ansamblu a acesteia şi, implicit, a lacului cu oglinda sa de un pitoresc aparte.

Mergând pe drumul de căruţe (pomenit mai sus) spre sud, ne îndreptăm spre o altă carieră situată nu departe, spre vest, şi semnalată de un pinten de rocă vulcanică roşie aflat, cum vom constata, în centrul ei, cât şi de un grup de antene de telecomunicaţie. Din drumul de căruţe se desprinde repede un braţ ce se direcţionează spre nord-vest, conducându-ne în interiorul carieirei. Este vorba de o carieră de scorie vulcanică sau  zgură, provenită din răcirea rapidă a scurgerilor superficiale de lavă încărcată cu bule de gaze, eliberate simultan şi ulterior procesului de răcire. Este folosită la prepararea betoanelor uşoare, termo sau fonoizolante. Aspectul carierei săpate până la o adâncime de circa 30 de metri, sub formă de spirală, în jurul sâmburelui de rocă ce a înfundat hornul vulcanului, este impresionant prin dimensiunile, forma, structura şi coloritul stratelor de zgură, unele roşii, altele negre.

Ieşim din carieră pe unde am intrat şi ne întoarcem la drumul de căruţe pe care vom sui spre nord şi la care putem ajunge mai repede, pe un drum aflat  în marginea estică a carierei (de unde avem ocazia să surprindem alte imagini pitoreşti ale acesteia), lângă antenele de telecomunicaţii, ce ne scuteşte de un ocol, inutil dacă ne-am întoarce exact pe unde am venit.

Pentru a vedea o descriere în fotografii a primei părţi a traseului, executaţi click aici !

foto: Google Earth

Urcăm curând, deviind spre nord-vest, spre culmea unui deal, acoperit de păşune. Până la baza acestuia trecem printr-o zonă de fâneţe, numită Câmpul Mărului. Drumul de căruţe ocoleşte larg, spre vest, platoul somital al dealului. Merită totuşi să suim pe el, pentru deschiderile pe care ni le oferă: spre sud se conturează clar imaginea de ansamblu a conului vulcanic la care se adaugă panorama Racoşului. Spre est, dincolo de valea unui pârâu (Soskut ?) al cărei bazin îl vom ocoli, se înalţă impunător vârful Tipia Racoşului; deşi are doar 820 m, impresionează prin …personalitatea sa aparte dată de diferenţa de nivel apreciabilă faţă de relieful înconjurător. Un peisaj cu certe valenţe estetice este compus spre sud-est de culmile aflate pe malul stâng al Oltului, cu vârful simetric Tipiei Racoşului, faţă de valea Oltului, fiind Tipia Ormenişului. Să menţionăm că termenul „tipie” înseamnă, conform DEX „colină în formă de trunchi de con cu vârful teşit”. Localnicii folosesc termenul maghiar „tépö” pentru denumirea celor două vârfuri.

Zidul cetăţii de pe Tipia Racoşului – preluare de pe www.varyasszoros.org

Menţionăm că pe ambele tipii au fost descoperite cetăţi geto-dacice cu continuitate şi în timpurile prefeudale; în acest context este avansată şi ipoteza originii pecenego-cumane a termenului tipie. Urmele străvechii cetăţi de pe Tipia Racoşului se păstrează sub forma unui zid din piatră fasonată la exterior, lung de 85 m şi lat de 2 m, decelabil pe versantul estic al vârfului.

Cât timp urcăm şi apoi coborâm dealul de după Câmpul Mărului ne menţinem strict pe direcţia sud-nord; astfel la puţin timp după ce coborâm de pe deal reîntâlnim drumul de căruţe. Nu mai mergem mult timp pe el spre nord, căci va coti curând cu 90 de grade spre est, pentru a prinde cumpăna de ape ce ne va trece pe versantul stâng al văii ce ne desparte de Tipia Racoşului. Până să ne înscriem pe acesta drumul traversează cumpăna de ape, rămânând pe o aceeaşi curbă de nivel. Schimbarea direcţiei, spre sud-est, e anunţată de suişul unei prime mici treapte; în preajma celei de a doua, care va fi ceva mai lungă, dar deloc abruptă, drumul se desparte în două ramuri, iar noi o alegem pe cea din dreapta, în ascensiune. Suim, lejer, pe Dealul „La Movile”, traversând poieni din ce în ce mai largi; ultima ocupă toată culmea şi se află la baza unui gurgui calcaros acoperit de pădure. Vom traversa poiana spre dreapta, trecând pe lângă peretele estic al „movilei” de calcar (ar trebui să fie tentantă pentru cei pasionaţi de speologie). Poiana se mai prelungeşte, dar nu mult, drumul transformându-se, odată cu traversarea ultimei ei părţi, într-o simplă potecă de oi. Pătrunde în pădure, din care iese curând, în coborâre, şi debuşează într-o altă largă poiană în pantă ce se opreşte la poalele Tipiei Racoşului, care are versantul nordic, oferit privirii noastre, complet împădurit. Privind spre capătul dinapoi al poienii, vom observa şi o a doua movilă de calcar, explicându-ne astfel numele dealului de pe care venim. În poiana prin care vom coborî se află un izvor, cu puţină apă, dar curată, fiind protejat cât de cât de animale; îl vom repera, căci lângă el se văd resturile unor jgheaburi de beton. Drumul-potecă făcut de turmele de oi coboară spre colţul din dreapta-jos al poienii unde se bifurcă: braţul stâng ocoleşte vârful, ducând, pe la poalele acestuia, la o stână aflată pe versantul sudic al Tipiei Racoşului. Braţul drept intră în pădure pentru a coborî, deodată brusc, în valea pe care am ocolit-o. Chiar din punctul de unde poteca de oi se aruncă la vale, vom începe ascensiunea spre vârf, urmărind pentru început, muchia dintre versanţii nordic şi vestic. O potecă decelabilă se îndreaptă pieziş spre muchia nord-estică pentru a reveni apoi pe cea pe care am pornit; vom constata însă că putem alege oricare dintre cele două muchii, serpentinele mai multor poteci de oi trecând de pe una pe alta. Ne ia 20 de minute urcuşul până pe vârf. Satisfacţia cuceririi sale e pe măsura efortului, fiind dată de priveliştile care se dezvăluie de sus. Versantul sudic este, până spre poale, acoperit doar de vegetaţie de pajişte. Descoperim cu surprindere o floră diversă şi insolită: covor de stânjenei (Iris pumila L., trecuţi când am urcat noi) „urziţi” cu usturoi şi ceapă sălbatice (Allium sphaerocephalon L. şi Allium flavum L., pe care le-am găsit în floare) şi, chiar pe stâncile vârfului, cu verzişoară-de-munte (Sempervivum motanum L.) şi şoaldină-aurie (Sedum hispanicum  L.) – de asemenea, înflorite. Sunt de presupus o şi mai mare diversitate şi, poate, şi alte surprize floristice în celelalte momente vegetative ale anului. (Imagini ale florilor întâlnite pe traseu pot fi văzute dacă executaţi click aici ! – în consrtrucţie)

Coborârea de pe vârf trebuie făcută spre sud; chiar dacă panta pare mai dulce spre sud-vest sau vest, evităm coborârea pe aceste direcţii, deoarece jos, la trecerea spre pădurea de la poale, se formează un perete stâncos înalt de doi-trei metri, inabordabil. Direcţia pe care vom continua, după descinderea de pe vârf, e sugerată de drumurile pe care le vedem desfăşurate la poalele sale, având ca punct de reper stâna depre care am mai vorbit. Pentru a ajunge fără ocoluri inutile pe drumul cel bun, după ce ajungem în pădurea de la poalele vârfului, ne orientăm spre stânga pentru a ocoli un început de obârşie al unei văi orientate spre vest. Astfel, după ce ieşim din pădure ne instalăm  pe interfluviu şi coborâm pe el spre sud-vest, trecând pe lângă stâna reperată de pe vârf. Ajungem curând deasupra unei mari cariere de calcar, de unde coborârea se poate face pe o potecă ce-şi dă drumul pe un versant al carierei, relativ şi doar la început abrupt, sau pe drumul stânii ce ocoleşte cariera pe partea stângă în serpentine largi. De la baza carierei ne preia drumul auto ce o deserveşte şi care ne va duce până în la gara din Racoş, după parcurgera a 2 km.

Pentru a vedea o descriere în fotografii a traseului spre, pe şi de la Tipia Racoşului, executaţi click aici !

Addenda:
Prezentăm succint şi traseul de la Oneşti la Micfalău, ca şi un traseu de acces la Racoş dinspre est, care evită neplăcerile cauzate de starea proastă a unora dintre drumuri.

Din Oneşti am ajuns în bune condiţii, după 70 km pe DN 11 / E 577, Braşov – Bacău, în Târgu Secuiesc. De aici, pe DJ 113, deplorabil pe masură ce ne apropiem de Balvanyos şi mai ales după – dar mirific ca pitoresc –, după 36 km ajungem la Bixad, de unde, pe recent reabilitatul DN 12 / E 578, mai sunt 7 km până la Micfalău. Menţionăm că, pe cumpăna de ape dintre Balvanyos şi Bixad, din DJ 113 se desprinde un braţ de 8,5 km (numit pompos DJ 113A), execrabil ca stare, ce duce la Lacul Sfânta Ana.

Am revenit la Oneşti, plecând spre vest din Racoş şi urmând un traseu pe drumuri în foarte bună stare: 12 km pe DJ 131C până la racordul cu DN 13 / E 60, 35 km pe acesta din urmă până la Feldioara, alţi 35 km de la Feldioara, prin Sfântu Gheorghe, până pe DN 11 / E 577, iar pe acesta, până la Oneşti, 95 km. Un total de cca 175 km la întors, faţă de … 165 km la dus; 4 h la dus, 2h 30 min la întors ! Dar altfel ne putem cunoaşte ţara ?! Şi cu cele bune, şi cu cele rele !

4 Comments

  1. Foarte bun articolul, felicitari!

    • Mulțumim pentru mesaj; ne-ar face mare plăcere să aflăm că v-a fost/vă va fi și de folos !

  2. In realitate DJ 131C leaga Racosu de Sus de Racos, pe malul drept al Oltului (Google Maps mai are unele scapari!). Pe malul stang al Oltului exista un drum care leaga Augustin de Mateias. In urma cu cativa ani acesta a fost drum forestier dar in prezent este drum comunal deoarece bariera a fost desfiintata.

    • Oficial (Ministerul Transporturilor – Rețeaua drumurilor județene din județul Brașov), DJ 131C leagă Augustinul (de unde acesta e traversat de DJ 131B) de Șercaia, trecând prin Racoș. Din Racoșul de Sus pleacă spre Racoș DC 32, se zice, impracticabil auto cca 5 km, între Racoșul de Sus și valea Carhaga. Rămâne un mister traseul oficial al DJ 131C ! Traversează Oltul, ca pe Google Maps (dar pe ce pod ?!), suprapunându-se apoi peste DC 32 până la Racoș, sau continuă pe malul stâng până la întâlnirea lui DJ 131D, Mateiaș-Racoș ?! (A se vedea “fotoharta” de pe Google Maps din text !)
      Mai important de elucidat este, desigur, … misterul drumului (DC 32) de la Racoșul de Sus la Racoș, cel de pe malul drept al Oltului ! Adică: este sau nu circulabil auto, și cu ce fel de … auto ?
      Mulțumim pentru intervenție !

Leave a Reply to Marelena & Radu Puscarciuc Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.