Lebede

Atentie: Fotografiile au ipostaze de zoom accesibile cu câte un click pe fiecare !

Lacul Cetății - Făgăraș - 28 iulie 2013 foto: Marelena Pușcarciuc

Lacul Cetății – Făgăraș – 28 iulie 2013
foto: Marelena Pușcarciuc

Lebedele sunt printre cele mai mari păsări de apă care zboară, membrii unor specii ajungând şi la 15 kg (cele de la noi ating 10 kg), alcătuind un gen, Cygnus, puţin numeros (6-7 specii, specia Coscoroba coscoroba, din America  de Sud, cea mai mică dintre lebede, semănând mai  mult cu rațele, nu este considerată lebădă, cu adevărat); fac parte din aceeaşi familie, Anatidae, cu raţele şi gâştele. Sunt păsări grațoiase, cu gâtul lung, corpul greoi, cu ciocul variind de la complet negru, la negru cu pete albe și roșii, și roșu cu pată albă, picioare mari, de culoare negru-închis. Alunecă ușor pe apă, când înoată, și zboară, bătând din aripi cu mișcări lente și cu gâtul întins. Zborul, la înălțimi mari, din timpul migrației, este în diagonală sau în forma literei ”V”. Sunt răspândite în toate continentele (patru specii în emisfera nordică, una în Australia și Noua Zeelandă, iar una în America de Sud), în zonele cu climat temperat, cu excepţia Antarcticii, Africii, Asiei Tropicale, Americii Centrale și a nordului Americii de Sud. Cele din emisfera nordică sunt albe, cele din emisfera sudică, negre (în Australia) sau parţial negre (cu gâtul negru, în America de Sud).

Lacul Cetății - Făgăraș - 28 iulie 2013 foto: Marelena Pușcarciuc

Lacul Cetății – Făgăraș – 28 iulie 2013
foto: Radu Pușcarciuc

Lebăda-de-vară/lebăda-mută și lebăda-cu-gâtul-negru (australiană) au un moț vizibil la bază superioară a ciocului. Lebăda neagră (Cygnus atratus) este complet neagră, cu excepția penelor zburătoare ale aripilor care sunt albe. Câteva specii sunt migratoare sau parţial migratoare (lebăda-de-vară este rezidentă în vestul Europei, dar este total migratoare în Europa de Est și Asia), iar cele mai cunoscute sunt rezidente (lebăda-neagră este doar nomadă pe arealul ei de existență). Lebedele cuibăresc în bălți, iazuri, lacuri și de-a lungul râurilor cu ape liniștite.  O mare parte dintre ele ajung la maturitate sexuală înaintea vârstei de doi ani, de regulă, pe parcursul iernii (dacă hrana este din abundență). Chiar dacă unele pot să cuibărească la vârsta de doi ani, cele mai multe încep să se reproducă  abia între trei și șapte ani. Se crede că lebedele sunt monogame, formând perechi pe viață. Totuși, dacă unul dintre parteneri moare, supraviețuitorul își caută, în multe cazuri, altă pereche. Durata de viață a lebedelor este între 20-30 de ani. La ajungerea pe teritoriul de cuibărit, perechea începe un ritual de curtare ce constă în aplecarea capului și statul față în față, tremurându-și aripile. Cuibăritul are loc în perioada aprilie-iulie (în emisfera nordică) și februarie-septembrie (în emisfera sudică), pe ape liniștite, curate, puțin adânci și cu multă hrană.

Balta Costișa - Costișa/Homocea/VN - 14 iulie 2013 foto: Radu Pușcarciuc

Balta Costișa – Costișa/Homocea/VN – 14 iulie 2013
foto: Radu Pușcarciuc

În mod obișnuit fiecare pereche cuibărește pe câte un corp de apă; locul pentru cuib, care trebuie să fie pe o ridicătură înconjurată de apă, este ales de femelă. La construcția/repararea cuibului, care începe la jumătatea lunii aprilie și durează circa 3 săptămâni, participă ambii parteneri. Masculul transferă femelei vegetație acvatică, iarbă, rogoz,  pe care această o stivuiește, apoi o presează, așezându-se pe ea pentru a lua forma corpului. Cuibul, ce are un diametru de pâna la 3,5 m, este, apoi, căptușit pe interior cu puf și pene, fiind izolat de uscat printr-un canal cu apă de 1-3,5 m. Se pare că perechile se întorc la același loc de cuibărit, dacă a fost favorbil creșterii generației anterioare. De-a lungul perioadei de clocit (4-6 săptămâni) femela își părăsește cuibul pentru scurt timp, să se hrănească cu vegetația din preajmă, să se scalde și să-și rearanjeze penele, numai după ce își acoperă ouăle cu pene și puf. În acest interval masculul rămâne în vecinătatea cuibului ca să-i alunge pe prădători. Ambii parteneri își etalează victoria, după ce intrusul a fost alungat,  executând aceleași mișcări ca la ritualul de curtare și scoțând sunete sonore asemenea celor de trompetă. Pot avea și a doua pontă, dacă prima generație de pui s-a pierdut.

Balta Costișa - Costișa/Homocea/VN - 14 iulie 2013 foto: Marelena Pușcarciuc

Balta Costișa – Costișa/Homocea/VN – 14 iulie 2013
foto: Marelena Pușcarciuc

Puii ies din ouă în iunie-iulie. Ei sunt acoperiți cu puf și, la 24 de ore de la ieșirea din găoace, părăsesc cuibul și peste încă o zi sunt capabili să înoate și să se scufunde pentru a scăpa de pericole. La ieșirea din ou au cam 200-300 de grame, la început, luând zilnic cam 20 la sută din greutatea lor. Pe la două săptămâni, încep să se hrănească singuri cu crustacee și insecte acvatice (pentru aportul de proteine necesare creșterii), dar la vârsta de 4-6 luni trec la dieta bazată pe plante (frunze, tuberculi, și rădăcini de plante acvatice), așa cum se hrănesc, de fapt, adulții. Își preschimbă, treptat, puful cu pene, la început (4 săptămâni) se acoperă partea scapulară, lateralele și coada, apoi se completează penajul de pe gât și de pe spate (la 6 săptămâni). Creșterea completă a  penajului juvenil, de culoare gri, se petrece pe la vârsta 9-10 săptămâni. Pe parcursul celei de-a doua ierni, după năpârlire, vor avea coloarea adulților.  Când ajung la vârsta zborului au în jur de 7-9 kg. Ambii părinți îi hrănesc și îi protejează,  purtându-i, adesea, pe spate. Și după ce încep să zboare (cam la 6-8 luni) rămân aproape de părinți până la începutul perioadei de clocire din primăvara următoare. De la începutul lui septembrie, juvenilii se antrenează pentru zborul de migrare spre zonele de iernat care începe când apa îngheață, însoțindu-și părinții până la întoarcerea spre locurile de cuibărit când sunt gata de reproducere.

Balta Costișa - Costișa/Homocea/VN - 14 iulie 2013 foto: Marelena Pușcarciuc

Balta Costișa – Costișa/Homocea/VN – 14 iulie 2013
foto: Marelena Pușcarciuc

Hrana lebedelor adulte o constituie, în primul rând, plantele acvatice. Folosindu-se de picioarele lor membranate și puternice sapă în mâlul din apele puțin adânci, apoi își scufundă capul și gâtul pentru a scoate și a mânca rădăcini, muguri și tuberculi de plante subacvatice. Puii, dar și rațele și alte păsări acvatice, urmăresc lebedele adulte, știind că în urma lor vor găsi un festin copios format din insecte și, respectiv, resturi de plante acvatice gata scoase la suprafață. Gâtul lung le avantajează pentru că pot fora a la adâncimi mai mari  (cca 1 m) decât alte păsări. În timpul înotului își procură hrana de la suprafața apei, ciugulind plantele de pe apă sau de pe margini. Pe pământ se hrănesc cu ierburi, semințe și cereale.

Lacul Cetății - Făgăraș - 28 iulie 2013 foto: Radu Pușcarciuc

Lacul Cetății – Făgăraș – 28 iulie 2013
foto: Radu Pușcarciuc

În relaţiile cu oamenii, lebedele sunt relativ protejate de simbolistica de ordin cultural ce le înconjoară imaginea încă din antichitate: Elena din Troia a fost produsul iubirii dintre Zeus şi o lebădă. Lebăda este azi pasărea naţională a Finlandei şi simbolul regalităţii daneze.

La noi cuibăresc trei specii de lebede: lebăda-de-vară (Cygnus olor), lebăda-de-iarnă (Cygnus cygnus)  şi lebăda-mică/lebăda-de-tundră (Cygnus columbianus). Lebăda-neagră (Cygnus atratus) trăieşte doar în captivitate (în grădinile zoologice) sau semicaptivitate/autocaptivitate (în parcuri).

Lacul Cetății - Făgăraș - 28 iulie 2013 foto: Radu Pușcarciuc

Lacul Cetății – Făgăraș – 28 iulie 2013
foto: Radu Pușcarciuc

Lebăda-de-vară, lebăda-mută (Cygnus olor Gmelin) este printre cele mai cunoscute, deoarece poate fi văzută și în lacurile din parcuri, în grădinile zoologice sau la colecționarii de păsări, trăind astfel în regim de captivitate.

Această specie are o arie mare de răspândire și nu se apropie de pragul de vulnerabilitate, mai ales că în ultimii ani se constată o creștere a numărului de indivizi. Este nativă în zonele temperate ale Europei (printre care se află și România) până în cele din vestul Asiei. Programul Națiunilor Unite pentru Mediu plasează lebăda-de-vară în 70 de țări, cuibărind în 49 și fiind nomadă în 16. În interiorul spațiului ei nativ populația este estimată la 600.000-610.000 de indivizi dintre care 350.000 se află în spațiul ex-sovietic.

Balta Costișa - Costișa/Homocea/VN - 14 iulie 2013 foto: Radu Pușcarciuc

Balta Costișa – Costișa/Homocea/VN – 14 iulie 2013
foto: Radu Pușcarciuc

În România, conform datelor  comunicate de Societatea Națională de Ornitologie, pe baza observațiilor făcute între anii 1990-2006 și comunicate în anul 2007, principalele locații sunt: Muntenia, unde, în bazinul Argeșului, au iernat între 570-720 de indivizi; Moldova, prin bazinul Siretului (Buhuși-Bacău-Tătărăști) trecând 800-1200 de indivizi; Valea Oltului (Vâlcea), unde au iernat 450-700 de indivizi; și, desigur, Delta Dunării (Constanța-Tulcea), unde au iernat între 12.000 și 100.000 de indivizi. Conform Global IUCN Red List Category (Lista Roşie – a speciilor vulnerabile, ameninţate, extincte – a Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii), în perioada 1996-2002, în țara noastră s-au înregistrat între 750-1.000 de perechi care au cuibărit.
Sunt ţări europene care au decretat lebăda-de-vară ca pasăreprotejată (ex. Franţa sau România). Vârsta record a unei lebede-de-vară este de 26 de ani şi 9 luni.

Populațiile native sunt migratoare, mai ales când iernile sunt foarte grele, deși cele europene și cele re/introduse sunt sedentare, migrează local sau sunt nomade. Așa cum reiese din datele din raportul menționat mai sus, unele lebede rămân în țara noastră și pentru iernat, altele migrează spre sud, în Africa de Nord, spre Orientul Apropiat și către nord-vestul Indiei și al peninsulei Coreea.

Balta Costișa - Costișa/Homocea/VN - 14 iulie 2013 foto: Radu Pușcarciuc

Balta Costișa – Costișa/Homocea/VN – 14 iulie 2013
foto: Radu Pușcarciuc

Lebăda-de-vară este una dintre cele mai mari păsări zburătoare, având  lungimea corpului de 125-170 cm, o deschidere a aripilor de 200-240 cm și înălțimea de 1,2 m, iar greutatea este cuprinsă între 15-30 de kilograme.  La aceste caracteristici fizice se adaugă, în primul rând, penajul care este alb, cu excepția penelor capului și ale gâtului ce pot fi pătate cu cenușiu sau sunt de culoare roșiatică din cauza nămolului și, respectiv, a oxizilor de fier din apa în care se scufundă.

Lacul Cetății - Făgăraș - 28 iulie 2013 foto: Marelena & Radu Pușcarciuc

Lacul Cetății – Făgăraș – 28 iulie 2013
foto: Marelena & Radu Pușcarciuc

Sub pene se află un strat de puf gros care protejează pasărea de frig. Ca toate păsările de apă, și lebedele își petrec o bună parte din timp, curățându-și și aranjându-și penele, folosindu-se de cioc pentru a le unge cu grăsimea din glanda de la baza cozii, ca să nu se ude. Ciocul de culoare portocaliu-roșcat are vârful și baza negre. În partea de sus a ciocului are un moț pronunțat. Între mascul și femelă nu sunt diferențe sesizabile, poate doar de mărime. La mascul, în perioada de reproducere moțul se umflă, fiind evident mai mare decât la femelă. Juvenilii  au pene gri sau albe. Culoarea lor la ieșiera din găoace este o trăsătură genetică și nu poate fi pusă în legătură cu genul.

Balta Costișa - Costișa/Homocea/VN - 14 iulie 2013 foto: Marelena Pușcarciuc

Balta Costișa – Costișa/Homocea/VN – 14 iulie 2013
foto: Marelena Pușcarciuc

Puii care sunt gri devin treptat maro, în prima lor iarnă, apoi, albi, înainte de a de se îmbrăca cu pene de adult; cei care sunt albi rămân albi. Puii albi au gena leucistică. În primul an de viață ciocul este gri-negru, mat, în loc de portocaliu. Lebăda-de-vară poate fi întâlnită în zonele umede, joase/de câmpie, cu apă puțin adâncă: lacuri, iazuri, mlaștini, lagune și râuri liniștite, pe lacuri ornamentale, canale, bazine, șanțuri, dar și păscând prin iarbă sau prin lanurile de cereale. Stolurile de adulți care năpârlesc și ale juvenililor care nu sunt în perioada de reproducere pot să stea în locuri cu apă sălcie sau sărată, precum estuare, locuri adăpostite de coastă și golfuri. Specia cuibărește în timpul primăverii, în funcție de aria unde își are habitatul, în perechi izolate pe suprafețe bine protejate.  După reproducere, adulții formează, în iulie-august, concentrări mari de peste o mie de păsări pe apele preferate, pentru a-și petrece perioada de năpârlire, fără zbor, care durează 6-8 săptămâni. Pe timpul iernii, deși specia nu este foarte sociabilă, totuși se poate aduna în grupuri ce pot depăși câteva mii de indivizi.  La aceste comunități se adaugă și păsările care nu cuibăresc și migrează din nord.

Baltă între Jurilovca și Capul Doloșman - 12 mai 2013 foto: Marelena Pușcarciuc

Baltă între Jurilovca și Capul Doloșman – 12 mai 2013
foto: Marelena Pușcarciuc

Poate fi ușor identificată datorită taliei ei mari și a ciocului portocaliu-roșcat. Are, de asemenea, coada mai lungă decât alte specii. Se diferențiază de lebăda-de-iarnă (Cygnus cygnus) care are ciocul galben cu negru, nu are gâtul arcuit și moțul caracteristic deasupra ciocului și este mai lungă și mai grea.Se deosebește de alte specii nord-americane prin moțul de deasupra ciocului.

În principal, hrana constă din plante acvatice, dar și din cereale (grâu), ierburi, legume mărunțite (morcovi, cartofi), în special, în perioada de iarnă. Mănâncă, de asemenea, insecte, pește și broaște mici. Lebăda-de-vară este mai puțin vocală decât alte surate din aceeași familie, de unde celălalt nume al ei, lebăda-mută. Sunetul cel mai cunoscut este al bătăilor trepidante ale aripilor, în timpul zborului, care se poate auzi de la 2 km. O deviere genetică, pigmentară la nivelul cromozomilor sexuali (melanism), a dus la apriția în interiorul speciei a unor exemplare de culoare alb-pur, și cu picioarele rozii-gri, care sunt numite ”lebede-poloneze” (Cygnus immutabilis), deoarece au fost aduse în Anglia, pe la 1800, din Polonia. Această lebădă este doar o versiune a lebedei-albe-de-vară, și nu este o nouă specie. Când o femelă moșteșnește doar un singur cromozom deficient de melanină, va deveni ”lebădă- poloneză”, în timp ce masculii, frații ei, sunt ”normali”. O pereche formată dintr-o femelă cu melanism și un mascul ”normal” va vea atât pui ”polonezi”, cât și pui ”normali”.  

Lebăda-de-iarnă (Cygnus cygnus Linnaeus) este o lebădă mare (înrudită îndeaproape cu lebăda-trompetă Cygnus buccinator din America de Nord), predominant migratoare, care cuibărește în Islanda și în zonele subarctice ale Europei și Asiei, iarna deplasându-se spre ținuturile temperate ale celor două continente, în jurul Marii Negre, Caspice, Aral și în ariile de coastă din China și Japonia.  În România, unde este considerată nativă, vine pentru iernat, preferând litoralul Mării Negre şi Delta Dunării. De obicei, migrează spre zonele de iernat în preajma lunii octombrie și se întoarce pentru cuibărit prin aprilie. La nivel global se presupune că ar exista în jur de 180.000 de indivizi. Se apreciază  că 50% din spațiul de iernat este în Europa. Între anii1996-2002, populația totală care ierna în Europa era de aproximativ 65.000 de indivizi, iar cea care cuibărea era cuprinsă între 16.000 și 21.000 de perechi. În țara noastră veneau pentru a-și petrece iarna 2.000-4.000 de indivizi. Specia nu este periclitată deoarece numărul indivizilor este stabil sau, vizibil, în creștere. Cuibărește de la jumătatea lunii mai, în perechi solitare, în spații bine protejate. Indivizii care nu se reproduc rămân în stoluri separate de perechile care cuibăresc. Adulții, după cuibărire, trec printr-o perioadă de năpârlire, timp în care nu zboară, ce durează de la sfârșitul lunii iulie până la începutul lunii august (cca 5-6 săptămâni). Masculii încep să năpârlească înaintea femelelor. Păsările care cuibăresc, spre deosebire de cele care nu cuibăresc, își petrec această perioadă în locurile unde au cuibul, și nu în stoluri mari. După ce își schimbă penele, pornesc spre sud, în funcție de vreme, pe la sfârșitul lunii septembrie și începutul lui octombrie, unde ajung, cel mai târziu, în noiembrie. Sunt păsări foarte sociabile ce migrează și iernează în familii sau în congregații formate din 300-400 de indivizi. Specia cuibărește pe insule sau pe bancurile ce se află de-a lungul apelor puțin adânci, râuri cu ape line, lacuri, mlaștini, iazuri,  preferând locurile cu vegetație emergentă (care traversează un mediu spre altul) și trestie, în pădurile de conifere din taiga, în cele de mesteacăn, în desișurile și pădurile din tundră cu deschideri largi, pe pășunile umede. Cele care nu cuibăresc se adună în stoluri și frecventează coaste adăpostite, estuare, lagune, golfuri. În timpul migrației se opresc pe pășuni umede, lanuri de cereale. Hrana lor este predominant vegetală (frunze, tulpini, rădăcini de plante acvatice, alge, coada-calului/barba-ursului, ierburi). În timpul iernii se hrănesc cu cereale, cartofi, morcovi, sfeclă, dar și larve de insecte și moluște, pentru a-și crește aportul de proteine. Cuibul și-l fac pe un loc mai înalt și este folosit ani la rând. Femela depune 5-6 ouă pe care le clocește cam 31 de zile, în timp ce masculul o apără de prădători, orice victorie fiind sărbătorită printr-un ritual asemănător cu cel al lebedei-de-vară. Foarte rar, se întâmplă ca masculul să clocească și el. Amândoi părinții au grijă de pui; noaptea, în prima lor lună de viață, ei sunt protejați împotriva frigului atât de mamă, cât și de tată. Hrana lor este asemănătoare cu cea a puilor de lebădă-de-vară. Schimbarea pufului în pene se face treptat, astfel că după două luni și jumătate sunt îmbrăcați cu penaj gri. Rămân alături de părinți până în sezonul următor de reproducere și migrează alături de ei. Înainte de a avea doi ani, ei își caută perechea. Unii se întorc la părinții lor după sezonul de cuibărit, deoarece relațiile dintre membrii familiei sunt foarte strânse. Lebăda-de-iarnă face parte dintre lebedele mari, având lungimea medie între 1,4 -1,65 m, greutatea masculului în jur de 10 kg, a femelei, cam de 8 kg și o deschidere a aripilor cuprinsă între 2,1 – 2,8 m. Are un penaj alb-pur, picioarele membranate sunt negre, iar ciocul îi este galben-portocaliu la bază, iar la vârf, negru. Desenul petei negre de pe cioc are forme diferite, specifice fiecărui individ. Diferența dintre mascul și femelă se observă doar prin dimensiunile taliei. Juvenilii au, de obicei, penaj alb, dar nu este exclusă nici culoarea gri.

Lebăda-de-iarnă poate fi ușor recunoscută, deoarece spre deosebire de lebăda-de-vară ce are ciocul roşu-portocaliu, cea de iarnă îl are galben cu vârful negru și nu are moț. Dacă cea de vară mai e numită şi “mută”, putând scoate doar sunete firave, lebăda-de-iarnă are un glas puternic, ca de trompetă. Ea însă poate fi ușor confundată cu lebăda-mică/lebăda-de-tundră (Cygnus columbianus) care are însă mai puțin galben pe cioc, iar marginile negre de pe cioc sunt mai extinse. Lebăda-de-iarnă are un gât mai gros și mai lung decât lebăda mică/lebăda-de-tundră și un profil al capului mai unghiular.
[Un filmuleț ce prezintă un cârd de lebede-de-iarnă la Piatra Neamț poate fi vizionat pe YouTube-Lebede – mulțumită lui Vasile Bouaru ! ]

Lebăda-mică, lebăda-de-tundră (Cygnus columbianus Ord). Specia nu este periclitată. Deși nu se știu exact efectivele populaţiilor și nici tendița spre care acestea se îndreaptă, se crede că sunt suficient de mari ca să nu fie sesizabil vreun declin. Se estimează că populația globală este formată din peste 300.000 de indivizi. La nivel local nu se observă un număr constant, în unele zone fiind în creștere, în altele, în scădere. În Europa s-au înregistrat până în anul 2002 circa 23.000 de indivizi care iernează și între 9.000-11.000 de perechi ce cuibăresc, aproape toate în Rusia. În România, în perioada 1990-2000 s-au înregistrat 1-6 exemplare venite pentru iernat. Este o lebădă migratoare mică ce trăiește în sălbăticie pe continentele nordice ale lumii, unde este larg răspândită, în America de Nord fiind cea mai comună dintre lebede. Rasa euroasiatică mai este numită și Cygnus bewickii. Unii ornitologi cred că aceasta este o specie de lebădă total diferită de Cygnus columbianus, în vreme ce alții refuză această separare. Este migratoare în totalitate și are un culoar de migrare (între teritoriile arctice la clocit și cele temperate la iernat) destul de îngust pe rute specifice, cu locuri de oprire bine cunoscute. Ajunge în zona subarctică prin mai-iunie, în funcție de condițiile locale de climă, unde își construiesc cuiburi dispersate. Fiecare pereche are teritoriul ei de clocit, dar ocazional, când hrana este suficientă, poate foma semicolonii. După clocit urmează perioada de năpârlire (cca 30 de zile) când se adună în stoluri, pe ape deschise. Pe la începutul lui septembrie, începe migrația spre zonele temperate, unele stoluri oprindu-se în locuri intermediare până când frigul le determină să-și continue migrarea. Specia cuibărește pe lângă corpuri de apă puțin adânci cu vegetație abundentă, pe râuri liniștite conectate la deltă, în locuri joase deschise și umede cu mușchi și licheni din tundra arctică. Rar, cuibărește și în locurile acoperite cu arbuști, evitând ariile împădurite. Ca și alte specii, preferă zonele riverane cu mlaștini, iazuri, estuare, golfuri bine adăpostite, dar și terenurile agricole. Hrana este, în cea mai mare parte, vegetală, dar, în timpul iernii, mănâncă și moluște, crustacee, larve de insecte. Cuibul este mare și așezat pe ridicături, la oarecare distanță de locurile de hrană, pentru a evita riscul de a fi inundat. Este cea mai mică lebădă de pe continentele nordice, având lungimea 115-150 cm, amplitudinea aripilor de 170-195 cm și o greutate medie de 7,3 kg, masculul și 6,4 kg, femela. Gâtul și ciocul, relativ mai scurte, o apropie mai mult de rațe decât de lebede. Penajul de adult este complet alb, dar, din cauza oxizilor de fier din apa mlaștinilor, penele de pe cap și gât pot avea o tentă gălbuie sau ruginie. Picioarele sunt, în general negre, dar printre cele care trăiesc în Europa s-au observat, e drept, rar, și exemplare cu picioare gălbui. Ciocul este mai mult negru, uneori, aproape în întregime negru, porțiunea galbenă de pe partea superioară a acestuia, restrângându-se doar la două mici pete la baza ciocului, în funcție de zona în care trăiește. Lebăda euroasiatică are ciocul mai scurt, iar partea galbenă de la baza ciocului are marginea obtuză, în timp ce lebăda americană are ciocul, ca și pielea feței complet negre, cu fosele nazale nedistincte, roșcate și cu două pete mici la bază. Juvenilii sunt complet gri-maronii, ceva mai închiși pe cap și pe gât și mai deschiși pe partea inferioară a penelor zburătoare și a cozii. Ciocul este roz, mai pal spre bază, cu marginea albicioasă; nările și vârful ciocului devin mai albe după prima primăvară de viață, iar picioarele și labele sunt gri; în cea de-a doua iarnă penajul lor este complet alb. În timpul migrației zboară în formații, sub formă de ”V”, fiind foarte vocală și zgomotoasă. Este considerată pasărea cu cel mai mare număr de pene; iarna este acoperită de 24.200 de pene, 80% revenind capului şi gâtului. Durata de viață este de aproximativ 10 ani.

Lacul Cetății - Făgăraș - 28 iulie 2013 foto: Marelena Pușcarciuc

Lacul Cetății – Făgăraș – 28 iulie 2013
foto: Marelena Pușcarciuc

Lebăda-neagră (Cygnus atratus Latham) ocupă o arie largă și nu atinge pragul de vulnerabilitate, numărul de indivizi estimat, la nivel global, fiind cuprins între 100.000 – 1.000.000. Este nativă în Australia şi Tasmania (unde ar fi vreo 400.000 de indivizi), putând fi întâlnită, mai ales, în zonele umede din sud-estul și sud-vestul Australiei. Este emblema statului Australia de Vest și apare pe steagul acestui stat. La un moment dat, atât în Australia, cât și în Noua Zeelandă, ea a fost în pericol de a dispărea, din cauza vânătorii, dar a fost recolonizată natural. În prezent, în Noua Zeelandă, populația este ținută sub control prin colectarea ouălor,iar în Victoria și Tasmania a fost introdus un scurt sezon de vânătoare, deoarece produc mari daune agricultorilor. A mai fost introdusă în Singapore și este destul de întâlnită în Europa, ca pasăre ornamentală, în lacurile din parcurile private.

Lacul Cetății - Făgăraș - 28 iulie 2013 foto: Marelena & Radu Pușcarciuc

Lacul Cetății – Făgăraș – 28 iulie 2013
foto: Marelena & Radu Pușcarciuc

La noi trăiește în captivitate (în parcurile zoologice) și semicaptivitate pe unele lacuri din parcuri. Poate trăi în sălbăticie până la 40 de ani, dar în captivitate nu mai mult de 10 ani ! Se pare că reuşeşte se adaptateze în sălbăticie şi în Europa, de exemplu, în Marea Britanie fiind raportate, în 2004, 43 de exemplare independente din punct de vedere al surselor de hrană. Cele mai multe lebede-negre “europene” relativ sălbatice formează (mini)colonii pe lângă localităţi, părând, mai degrabă, domestice! Lebăda neagră este o pasăre mare, de neconfundat, datorită penajului ei negru-smolit aproape în întregime. Atinge lungimea de 1,40 m, amplitudinea aripilor ajunge până la 2 m, iar greutatea este cuprinsă între 3,7 kg – 8,75 kg.  Penele zburlite sunt franjurate cu gri, în special pe părțile superioare, iar penele de la aripi, mai lungi și ondulate, îi dau o înfățișare ciufulită.

Lacul Cetății - Făgăraș - 28 iulie 2013 foto: Radu Pușcarciuc

Lacul Cetății – Făgăraș – 28 iulie 2013
foto: Radu Pușcarciuc

Deși lebăda neagră are în cea mai mare parte penaj negru, totuși penele exterioare primare și secundare sunt albe. Penele albe sunt ascunse când lebăda este cu aripile strânse, dar în timpul zborului ele devin vizibile. În timpul năpârlirii anuale, lebăda neagră este incapabilă să zboare, ca și celelalte surate ale ei. Raportat la corp, gâtul îi este foarte lung, în comparație cu alte lebede, și, adesea, îl ține arcuit sub forma literei ”S” ori întins. Își ridică, adesea, aripile, afișând, astfel, o atitudine agresivă.  Ciocul și conturul ochilor îi sunt de la roșu-portocaliu până la roșu-aprins, strălucitor. Partea subterminală a ciocului este albă. Are labele și picioarele  negre. Între femelă și mascul nu sunt diferențe mari: femela este ceva mai mică decât masculul și are ciocul mai mat și mai scurt decât al masculului. Atât pe apă, cât și în timpul zborului lebăda-neagră este foarte zgomotoasă, scoțând o varietate de sunete.

Poate fi întâlnită în zonele umede, cum ar fi lacuri, lagune, mlaștini, iazuri, cu vegetație emergentă folosită pentru hrană și cuibărit, dar și în zone cu apă sărată. Preferă corpuri de apă permanente, dar nu ocolește nici pășunile sau zonele temporar inundate. În afara perioadei de cuibărit hoinărește pe lacuri, mlaștini sărate și în zonele de coastă, iar ocazional poate fi văzută pe marea deschisă lângă țărm sau aproape de insule. Este o pasăre foarte sociabilă, trăind în colonii mari (de la câteva sute la câteva mii), fără a fi deranjată de prezența altor specii. În general, este o pasăre sedentară, rămânând în zonele de cuibărit, dar cele care trăiesc pe apele temporare vagabondează, în funcție de perioadele ploioase. Sezonul de înmulțire este cuprins între lunile dinspre şi de iarnă, februarie-septembrie (fiind vorba de emisfera sudică), când apele sunt la cel mai înalt nivel. Specia cuibărește în colonii și, ca și alte lebede, este monogamă pe viață, iar dacă unul dintre parteneri moare, cel rămas în viață nu își caută alt partener. Ambii parteneri participă la construcția cuibului, care este o movilă construită din papură, ierburi, plante de ape, fie pe sol, fie plutind pe apă. Cuibul este refolosit de la an la an. Femela depune 4-6 ouă pe care le clocește 30-40 de zile. Puii sunt acoperiți cu puf gri-deschis și sunt îngrijiți de ambii adulți care îi poartă pe spate când se aventurează în apele mai adânci. După 4-6 luni (în funcție de hrana disponibilă), puful se preschimbă în penaj juvenil. Ajung la maturitate sexuală între 18 și 36 de luni.    

Bibliografie:

http://en.wikipedia.org/wiki/Black_Swan
http://en.wikipedia.org/wiki/Tundra_Swan
http://www.info-delta.ro/delta-dunarii-17/lebada–de-iarna—cygnus-cygnus—230.html
http://www.info-delta.ro/delta-dunarii-17/lebada–de-vara—cygnus-olor—250.html
http://fr.wikipedia.org/wiki/Cygne_tubercul%C3%A9
http://en.wikipedia.org/wiki/Cygnus_%28genus%29
http://www.iucnredlist.org/details/100600366/0
http://www.theswansanctuary.org.uk/swan_species.php#BM_1
http://www.avianweb.com/muteswans.html
http://www.birdlife.org/datazone/speciesfactsheet.php?id=366&m=0

2 Comments

  1. Mi-a placut articolul, am invatat lucruri noi. Te rog sa revizuiesti o informatie scrisa la Lebada mica, si anume: “În România, în perioada 1990-2000 s-au înregistrat 1-6 exemplare venite pentru iernat.” iar la sfarsit ai scris “Se subînţelege, că la noi, migrează iarna.” Mult succes in continuare

    • Mulțumim pentru semnalarea erorii ! Dumnezeu știe cum s-a strecurat ultima propoziție în paragraful respectiv, că, de rămas, a rămas datorită neglijenței noastre; dar, datorită simțului dv. de observație s-a rezolvat problema !

Leave a Reply to Marelena & Radu Puscarciuc Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.