Orhideele genului Epipactis

Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la alte informații de pe acest site folosiți … ghidul de utilizare, executând click aici !

Genul de orhidee Epipactis Zinn este un exemplu tipic în ce privește complexitatea taxonomică și problemele ce decurg din aceasta, din cauza diversificării active și a sistemului de înmulțire ce conduc la 0 largă variabilitate a morfologiei florale a speciilor aparținătoare; motiv pentru care, de pildă, numărul speciilor europene incluse în gen este variabil, de la un autor la altul și de la o perioadă la alta, fiind ori exact 14, ori cuprins între 36 și 59. La nivel global, genul are o răspândire predominant euroasiatică, cu specii periferice (în sens geografic, desigur) în America de Nord (doar E. gigantea) și nordul Africii (numai E. africana).

Termenul “epipactis” este întâlnit pentru prima dată la Dioscorides Pedanius (40-90) medic, botanist și farmacist grec, născut în Asia Mică, ce a trăit la Roma în timpul împăratului Nero; cuvântul desemna în limba greacă planta identificată ca fiind Herniaria glabra, o caryophyllacee cunoscută la noi sub numele de feciorică. Însă, aproape cert, Dioscoride se referea la stirigoaie (Veratrum album) numită de el “elleboros leukos”. Etimologiile avansate fac trimitere fie la proprietăți cicatrizante, fie la așezarea opusă a florilor ori a frunzelor, fie la … nu se știe ce, traducîndu-se cuvîntul “epipactis” prin expresia “a pune deasupra” ! Folosirea sa pentru orhideele genului despre care vorbim se explică prin asemănărea frunzelor acestora cu cele ale stirigoaiei; a fost propus de Johann Gottfried Zinn (1727-1759), anatomist și botanist german(1.

foto: Marelena Pușcarciuc

Orhideele care aparțin genului Epipactis sunt plante erbacee, terestre, cu înălțimea de la câțiva centimetri până la un metru, glabre sau pubescente. Partea subpământeană este formată dintr-un rizom scurt, cilindric cu rădăcini lungi, groase și neramificate. Spre deosebire de alte orhidee, nu sunt epifite (nu trăiesc pe seama altor plante), dar aparticipă la o asociație simbiotică vegetală micorizială și, din acest motiv, unele specii au frunzele mult reduse și necolorate în verde, deoarece nu au nevoie de clorofilă. Partea aeriană este reprezentată de o tulpină erectă și simplă – puțin spre deloc ramificată – cu secțiune cilindrică și folioasă. Frunzele, ovat-lanceolate sau eliptic-lanceolate, sesile și amplexicaule, carenate, întregi și cu nervuri longitudinale proeminente sunt dispuse distanțat și distih (pe două șiruri longitudinale), ori spiralat pe tulpină. La speciile lipsite de clorofilă frunzele au tentă de albastru-violaceu. Inflorescența este un racem lax cu flori dispuse mai mult sau mai puțin unilateral, în general, pendulare și pedicelate. Florile pot fi resupinate (răsucite cu 180 de grade) datorită torsiunii pedicelului/ovarului care este scurt-spre ușor lung. La baza pedicelului pot fi prezente bractee erbacee de formă lanceolată. Axa florală, frunzele caulinare (aparținând părții aeriene a tulpinii) și ovarul sunt acoperite cu perișori scurți. Tepalele, oarecum lanceolate, sunt libere, de obicei patente (divergente spre 90 de grade față de axul floral), campanulate. Sepalele (ușor mai lungi) și petalele sunt mai mult sau mai puțin asemănătoare (se pot deosebi prin culoare sau dimensiuni) și au vârful ascuțit. Labelul, fără pinten, puțin patent, mai dezvoltat decât cele două petale laterale este biarticulat (brusc strangulat la mijloc), fiind divizat în două cavități: hipochilul (partea posterioară) care este, în mod obișnuit, rigid, cărnos, concav, sub formă de cupă, nectarifer în partea bazală; și epichilul (partea anterioară), de cele mai multe ori, mai lat, plat, adesea cordiform, cu gibozități/calozități netede ori rugoase sau cu creste, la bază. Ovarul este inferior poziționat și se termină într-un pedicel – adesea răsucit; ovarul însuși poate fi torsionat.

Taxonomic vorbind, genul Epipactis aparține grupului Neottieae, care, din punct de vedere genetic, se situează la baza subfamiliei Epidendroideae, pe o treaptă evolutivă inferioară în familia orhideelor.
În raport cu anumite aspecte morfologice (dimensiunile și forma frunzelor și florilor, raportul dintre epichil și hipochil, aspectul calozitățiilor de la baza epichilului, prezența sau absența mirosului etc.), speciile genului au fost împărțite în două grupe filogenetice. Primul grup, reprezentat de Epipactis palustris, incert monofiletic (descendență dintr-un strămoș comun) și aparent alogam (polenizarea este încrucișată, dar între plante diferite), ce conține un număr redus de specii (aflate în afara controverselor) al căror epichil (partea anterioară a labelului) este arcuit, dirijând, astfel, insectele spre viscidii (organe adezive ce mediază aderarea polenului la corpul insectelor polenizatoare); prezența nectarului îi asigură un mare număr de insecte polenizatoare. Oricum speciile acestui grup se reproduc și asexuat, prin divizarea frecventă a rizomilor (care tind să caute solurile umede).
Al doilea grup filogenetic, reprezentat de Epipactis helleborine, este, indubitabil, monofiletic și conține un spectru mare de presupuse specii controversate, de la alogame până la cele autogame, aproape obligate la autopolenizare. Cercetările au confirmat faptul că un număr important de specii autogame care au fost descrise doar pe baza caracterelor morfologice erau distincte și din punct de vedere genetic. Se presupune că acestea au avut origini evolutive indepedente în interiorul speciei E. helleborine și al rudelor sale. Ele par să fie la capătul drumului evolutiv, fiind incapabile de speciație (formarea de specii noi și distincte în cursul evoluției, speciația implicând ramificarea unei linii evolutive în două sau mai multe sublinii, fiecare independentă genetic – http://www.britannica.com/EBchecked/topic/558635/speciation). De fapt, câteva aspecte morfologice ale ginostemiului (ansamblul, concrescut la orhidee, androceu-gineceu) genului Epipactis încurajează tranziția spre autogamie. Tetrada (grupul de patru celule produse prin diviziunea succesivă a celulei-mamă) din polinii (specific orhideelor și unor apocynacee, grăunțe de polen aglutinate/alipite), când este expusă la aer, se deshidratează rapid și devine friabilă, permițând fragmentarea poliniilor. Suprafața stigmatică de sub viscidiile fin membranate este neobișnuit de lată și capturează rapid fiecare grăuncior de polen ce cade prin preajmă. Aceste proprietăți reduc eficacitatea rostelului (component al ginostemiului) ca barieră fizică dintre polinii și stigmat, în special, acolo unde grăuncioarele de polen sunt  răspândite de vânt și/sau ploaie. Eliberate de necesitatea de a atrage polenizatorii, florile autogame de Epipactis tind să fie relativ mai mici având un periant nu doar mai mic ci și mai verde, deși rămân nectarifere, aparent, risipind, astfel, mai multă energie decât este necesară.
În ce privește speciile alogame, horticultorul britanic, pasionat de orhidee, James Bateman (1811-1897) afirmă că s-a acordat prea mult interes polenizatorilor, parteneriatului de la ”suprafața pământului”, în comparație cu parteneriatul de ”sub pământ”, atunci când se se încearcă înțelegerea speciației la genul Epipactis. Există dovezi clare că apar micorize variabile ce duc la speciație nu numai între specii, ci chiar în interiorul speciei. În opinia sa diversificarea în rândul speciilor alogame reflectă preferințe contrastante pentru anumite proprietăți ale solului și care și-ar putea avea originea într-o competeție de schimbare a partenerului micorizal, ce ar avea drept rezultat invadarea, atât de către speciile alogame, cât și de către cele autogame, a habitatelor umbrite; o consecință ar fi reducerea activității de fotosinteză,  ceea ce face ca orhideele să devină tot mai atașate de  partenerii micorizali, extrăgându-și nutrienții exclusiv de la arborii ce le înconjoară. Astfel, s-ar putea explica abilitatea unor specii (E. purpurata și E. microphylla) de a produce și indivizi care nu sunt fotosintetici (sau și posibila evoluție a speciei Neottia nidus-avis dintr-un ancestor iubitor de umbră). În plus, schimbarea habitatului duce și la schimbarea categoriilor de polenizatori sau chiar la abandonarea nevoii de polenizatori.
Iată motive (coroborate cu alți factori) pentru care genul Epipactis este destul de polimorf, speciile foarte cunoscute (E. atrorubens, E. helleborine și E. palustris), prezentând diverse varietăți, dată fiind disponibilitatea de a crea ușor hibrizi intraspecifici și chiar intergenerici. În statistica oferită de The Plant List (http://www.theplantlist.org/1.1/browse/A/Orchidaceae/Epipactis/) se menționează 689 de nume specifice și infraspecifice (326 specifice și 363 de nume infraspecifice ale genului Epipactis); dintre acestea sunt acceptate 70 de nume specifice și 21 infraspecice, 7 sunt nevalidate, iar 20 ilegitime,  celelate fiind considerate sinonime.
Pentru România, I. Sârbu et alii în Plante vasculare din România. Determinator ilustrat de teren, Editura Victor B. Victor, București, 2013, inventariază 7 specii și două subspecii: E. palustris (L.) Crantz, E. microphylla (Ehrh.) Sw., E. atrorubens (Hoffm.) Besser cu subsp. atrorubens și danubialis (Robatsch. & Rydlo) Ciocârlan & R.Rösler (în prezent, numele acceptat este E. danubialis Robatsch. & Rydlo), E. leptochila (Godfrey) Godfrey, E. albensis Nováková et Rydlo, E. helleborine (L.) Crantz, E. purpurata Sm. V. Ciocârlan, în Flora ilustrată a Romăniei. Pteridophyta et Spermatophyta, Editura Ceres, București, 2009, consideră E. purpurata o subspecie, varians (Crantz) H.Sund., a E. helleborine, adăugându-i și subspeciile helleborine și orbicularis (K.Richt.) E.Klein (în total, Ciocârlan descrie 6 specii și 5 subspecii). Listele trebuie completate cu, mai nou descoperitele pe teritoriul României, E. persica (Soό) Hausskn. ex Nannf, E. guegeli Robatsch, E. greuteri H. Baumann & Künkele, dar și cu cele mai recente descoperiri, E. pontica Taubenheim, E. tallosii A. Molnár et K. Robatsch, E. exillis P. Delforge și E. nordeniorum K. Robatsch !

Descrierea speciilor prezente în România

Pentru a ușura recunoașterea speciilor vom adopta criteriile determinative/de clasificare agreate de Grupul Italian de Cercetare a Orhideelor Spontane (G.I.R.O.S.), care îi aparține, de fapt, lui Delforge(2 (2006). Considerată provizorie, și acceptată ca atare de botaniști, clasificarea lui Delforge împarte cele 59 de orhidee ale genului în două secțiuni monofiletice (subîmpărțite în 8 grupe), ținând cont de forma și culoarea labelului, structura ginostemiului, prezența și forma papilelor și ale perișorilor.

Plantele genului Epipactis au ca principale atribute specifice:

desen: Radu Pușcarciuc
– după http://www.linneenne-lyon.org/depot1/3826.pdf

– un rizom cu rădăcini secundare;
– frunze alterne de-a lungul tulpinii;
– bractee foliacee, cu lungimea descrescătoare de la bază spre vârful tulpinii;
– flori în inflorescență, mai mult sau mai puțin unilaterale, pedicelate, cu sepale și petale mai mult sau mai puți asemănătoare între ele;
– label divizat, prin strangulare, într-o parte anterioară (epichil), mai mult sau mai puțin cordiformă, și una posterioară (hipochil), mai mult sau mai puțin nectariferă;
– pinten lipsă, ginostemiu (ansamblul concrescut al organelor sexuale femeiești și masculine) scurt, ovar nerăsucit.

 

Trăsătura morfologică cea mai consistentă pentru identificarea unui taxon este structura ginostemiului.

 

 

 

 

 

 

I. Secțiunea Artrochillium: cuprinde orhideele ce au marginea frunzelor netedă, hipochilul concav și cu lobi laterali deschiși și epichilul mobil.

foto: Marelena Pușcarciuc

1. Epipactis palustris (L.) Crantz

Sinonime: Amesia palustris (L.) A.Nelson & J.F.Macbr., Arthrochilium palustre (L.) Beck, Calliphyllon palustre (L.) Bubani, Cymbidium palustre (L.) Sw., Epipactis longifolia (L.) All., E. palustris subsp. salina (Schur) K.Richt., E. p. var. albiflora E.G.Camus, E. p. var. elatior Pantu, E. p. var. ericetorum Asch. & Graebn., E. p. var. parvifolia Schur, E. p. var. ochroleuca Barla, E. p. var.. robusta Zapal., E. p. var. silvatica Asch. & Graebn., E. p. f. albiflora Aver, E. p. f. ampla Höppner, E. p. f. elongata Höppner, E. p. f. ericetorum (Asch. & Graebn.) Soó, E. p. f. gracilis Höppner, E. p. f. longibracteata Höppner, E. p. f. macrostachya Höppner, E. p. f. ochroleuca (Barla) O.Gruss, E. p. f. parvifolia (Schur) Soó, E. p. f. pumila Zapal., E. p. f. rectilinguis Höppner, E. p. f. robusta (Zapal.) Höppner, E. p. f. silvatica (Asch. & Graebn.) Höppner, E. p. f. submersa Glück, E. salina Schur, Helleborine latifolia Moench, H. longifolia (L.) Moench, H. palustris (L.) Hill/(L.) Schrank, H. p. var. ericetorum (Asch. & Graebn.) Druce, H. p. f. ampla (Höppner) Soó, H. p. f. ericetorum (Asch. & Graebn.) Soó, H. p. f. gracilis (Höppner) Soó, H. p. f. longibracteata (Höppner) Soó, H. p. f. parvifolia (Schur) Soó, H. p. f. rectilinguis Höppner, H. p. f. silvatica (Asch. & Graebn.) Soó, H. p. f. submersa (Glück) Soó, Limodorum palustre (L.) Kuntze, Serapias helleborine var. palustris L., S. longiflora Asso, S. longifolia L., S. palustris (L.) Mill

Orhidee nativă în Europa (Pirinei, Masivul Central, Masivul Jura, Vosgi, Pădurea Neagră, Carpați și Balcani), Turcia, nordul Irakului, Caucaz, nordul Iranului, Siberia și Asia Centrală, această specie preferă locurile moderat-umede și umede, acoperite cu arbuști sau iarbă, mlaștinile și turbăriile cu substrat bazic, cu predilecție calcaros, cu valori nutriționale reduse, din zonele colinare și montane, de până la altitudini de 1.600 – 1.700 m. În România poate fi întâlnită conform lui Panțu (Zach. C. Panțu – Orchidaceele din România, București, 1915) în județele Argeș, Prahova, Bacău, Neamț, Suceava, Constanța, Tulcea. Epitetul specific ”palustris”, adjectiv de origine latină, derivat din substantivul “palus, paludis” = “baltă, mlaștină”, se referă la preferința acestei specii pentru locurile umede. Fiind specie alogamă, bine stabilizată, nu poate fi confundată, variabilitatea ei limitându-se la intensitatea culorii florilor.

E. palustris este o orhidee perenă a cărei parte subpământeană este alcătuită dintr-un rizom orizontal, aproximativ cilindric, stolonifer, cu rădăcini secundare lungi.
– Tulpina, cu înălțimea cuprinsă între 20/30-50/70 cm, este erectă, unghiulară, folioasă până spre mijloc, glabră, în partea inferioară, dar uneori și cu perișori scurți și rari, și cu frunze reduse la teci de culoare violet-purpuriu-deschis, ascuțite, obtuze sau retezate, strâns atașate de tulpină. Partea superioară este pubescentă (acoperită cu perișori fini și scurți), fiind slab roșiatică.
– Frunzele de culoare verde-cenușiu, glabre, între 6 și 20, sunt oblongi până la oblong-lanceolate, glabre, mate, acuminate sau obtuze, mai lungi decât internodiile, fiind tot mai mici și, în general, tot mai înguste spre partea de sus a tulpinii, căpătând aspect bracteiform. Pe fața superioară sunt longitudinal-canaliculate, cu cca 8 nervuri, iar pe cea inferioară au nervuri poeminent carenate.
– Bracteele sunt lanceolate sau ovat-lanceolate și multinervate; cele inferioare sunt egale cu florile sau ușor mai lungi decât acestea, iar cele superioare sunt, întotdeauna, mai scurte decât florile și chiar decât ovarul.
– Inflorescența, nutantă înainte de înflorire, este laxă, elongată cu 7/8-15/20 de flori, dispuse, aproximativ, unilateral. Forile sunt mari, nutante, alogame și fără miros. Tepalele sunt libere și puțin concave. Sepalele, lanceolate până la oval-lanceolate, acuminate, la început, convergent-campanulate, apoi ușor patente, au partea exterioară de culoare roșiatic-cenușie sau verzui-cenușie și pubescentă, multinervată cu nervura mediană proeminent-carenată, iar partea interioară alb-verzuie sau carnee (de culoarea cărnii) cu dungi mov-cenușii; cele laterale sunt mai lungi decât cea mediană. Petalele laterale, mai scurte decât sepalele, sunt oblong-ovate, obtuze, glabre, cu trei nevuri, albe atât la exterior, cât și în interior și cu baza roșiatică.
– Labelul este biarticulat, cam de aceeași lungime cu sepalele laterale externe și glabru. Hipochilul este membranos, concav, alb-roziu la exterior, cu dungi purpurii-deschis și papile roșii-portocalii în interior, nectarifer doar pe linia mediană care este îngroșată, având în partea anterioară doi lobi triunghiulari, scurți, obtuzi și proeminenți. Epichilul rotunjit, cu vârful, de cele mai multe ori, obtuz, uneori emarginat (crestat), are marginea ondulată și fin-crenată, spre bază două lame longitudinale giboase, de culoare galbenă în partea anterioară și albe sau cu striații fine, roz, în rest. Este separat de hipochil printr-o incizie adâncă, devenind mobil, astfel încât, la atingere, se rupe ușor.
– Ovarul este elongat-fusiform, hexagonal, netorsionat și îngustat într-un peduncul răsucit, de cele mai multe ori de culoare roșiatică, scurt-pubescent ca și ovarul, egal cu acesta sau mai lung. Înflorește în iunie-iulie.

II. Secțiunea Euepipactis: sunt incluse orhideele ce au frunzele cu marginea denticulată, hipochilul sub formă de cupă, fără lobi laterali, sudat de epichil. Pe lângă aceste caractere morfologice trebuie să se țină cont și de recurgerea la alogamie (poliniile sunt compacte și ușor de transportat prin intermediul viscidiumului) sau autogamie (poliniile sunt incoerente, viscidiumul și clinandriul sunt absente sau nefuncționale), de unde, mai multe subsecțiuni:
a) Subsecțiunea Atrorubensae
Speciile din această subsecțiune au câteva caractere generale comune:
– marginile foliare prezintă o denticulație fină;
– pilositate pe tulpină, ovar și pedicel floral;
– pedicelul pigmentat cu roșu sau violet;
– baza epichilului cu creste evidente;
– reproducerea, predominant, alogamă.

2. Epipactis microphylla (Ehrh.) Sw.

Sinonime: Amesia microphylla (Ehrh.) A. Nelson & J. F. Macbr., Epipactis athensis Lej., E. atrorubens Rostk. ex Spreng, E. helleborine var. microphylla (Ehrh.) Rchb. f., E. intermedia Schur, E. latifolia subsp. microphylla (Ehrh.) Bonnier & Layens, E. l. subsp. parvifolia (Pers.) K.Richt., E. l. var. microphylla (Ehrh.) DC., E. microphylla subsp. intermedia (Schur) K.Richt., E. m. var. canescens Irmisch, E. m. var. firmior Schur, E. m. var. glabrescens Velen., E. m. var. intermedia Schur, E. m. var. nuda Irmisch, E. m. f. canescens (Irmisch) E.G.Camus, Helleborine mycrophylla (Ehrh.) Skinz & Thell., H. m. var. canescens (Irmisch) Graber, H. m. var. nuda (Irmisch) Graber, H. m. f. firmior (Schur) Soó, H. m. f. nuda (Irmisch) Soó, Limodorum microphyllum (Ehrh.) Kuntze, Serpias athensis (Lej.) Hocq., S. latifolia var. microphylla (Ehrh.) Pers, S. l. var. parvifolia Pers., S. microphylla Ehrh.

Este o specie cu răspândire din Scandinavia – partea atlantică -, centrul și sud-estul Europei, vestul Mediteranei, până în Caucaz și Iran, ce preferă tufișurile umbroase cu frunze căzătoare (plop, alun, frasin, stejar), pajiștile uscate, grohotișurile de pe substrat calcaros, putând fi întâlnită în zonele colinare și montane până la înălțimea de 1.800 m. În România a fost semnalată, conform lui Panțu (op. cit.) în județele Mehedinți, Gorj, Prahova, Iași.

Trăsăturile caracteristice ale speciei sunt:
– Partea subpământeană este alcătuită dintr-un rizom scurt, gros și din rădăcini secundare destul de groase, de culoare maro-deschis.
– Tulpina, delicată, verde-albăstrie sau roșiatică, este cilindrică, flexibilă, glabră în partea inferioară, sau cu perișori rari, și dens-pubescentă în partea superioară. Baza tulpinii este acoperită cu foi ovale, ascuțite și laxe, reduse la teci.
– Frunzele (3-6), dispuse spiralat de-a lungul tulpinii, de culoare gri-verde, deseori cu nuanțe roșii-violet, sunt întregi, îngust-lanceolate, acuminate, oarecum amplexicaule, ușor carenate, foarte mici (de unde, adjectivul specific), glabre, cu marginea și numeroasele nervuri (proeminente, longitudinale și paralele) papilos-păroase. Toate frunzele sunt mai scurte decât internodurile corespunzătoare, doar cele mediane, care sunt și cele mai mari, putând fi puțin mai lungi.
– Inflorescența, cu cel mult 4-15 flori, dispuse distanțat și unilateral, pedicelate și pendulare, este, înainte de înflorire, nutantă. Florile sunt mici, verzi-roșietice, cu miros slab de garoafe (Panțu, op. cit.), trifoi (Flora of USSR), vanilie (https://it.wikipedia.org/wiki/Epipactis_microphylla). La baza pedicelului se află bracteele cenușii-verzui, cu tente roșietice, erbacee, pendulare, de formă lanceolată, trinervurate (cele inferioare – multinervurate), ce nu depășesc în lungime ovarul, cele superioare fiind, progresiv, tot mai mici. Florile au, la exterior, culoarea verde, iar în interior, alburie cu tente violete. Tepalele, dispuse campanulat, sunt ovale sau oval-lanceolate, ascuțite sau acuminate, uninervurate sau superficial trinervurate, de cele mai multe ori, crenate. La uscare devin convergent-închise. Sepalele, aproape egale și acoperite pe partea dorsală cu perișori distanțați, sunt de culoare verde-palid cu nuanțe de roșu-violet, iar pe interior, verzui sau galbene-roșietice. Petalele, oval-acuminate, glabre, cinci-nervurate, aproximativ egale cu sepalele, sunt, pe ambele fețe, verzui sau albe-verzui.
– Labelul, puțin mai scurt decât tepalele, are hipochilul verde-maroniu, nectarifer, oblong, saciform-adâncit, spre partea posterioară comprimat, poziționat în unghi drept față de ovar, cu un orificiu destul de larg și cu marginile rotunjite. Epichilul, alb-roșcat, cu partea mediană palid-verde, este rotund-ovat sau cordiform, puțin curbat în jos și cu vârful recurbat și are marginile crenat-crispate (încrețite). Spre bază prezintă două ghibozități evidente și adânc lobate, cu rugozități, unite, adesea, printr-o proeminență longitudinală.
– Ovarul, netorsionat, piriform (sub formă de pară)-globos, obtuz, verde-cenușiu cu nuanțe de roșu-violet, este acoperit cu perișori moi, cenușii și deși, ca și pedunculul său care este însă răsucit.
Înflorește în iunie-august.

foto: Marelena Pușcarciuc

3. Epipactis atrorubens (Hoffm.) Besser

Sinonime: Amesia atropurpurea (Raf.) A.Nelson et J. F. Macbr., A. rubiginosa (Crantz) Mousley, Epipactis atropurpurea Raf., E. a. var. leviconica Engenst., E. a. var. longibracteata Bordz., E. a. var. majoriflora Bordz., E. a. f. pallens Beckh., E. atrorubens subsp. borbasii Soó, E. a. subsp. danubialis (Robatsch & Rydlo) Ciocârlan et R. Rösler, E. a. subsp. spiridonovii (Devillers-Tersch. et Devillers) Kreutz, E. a. subsp. subclausa (Robatsch) Kreutz, E. a. var. atrata A.Waldner & Webernd., E. a. var. dilatata (Graber) Verm., E. a. var. macedonica Kreutz, Tsiftsis et Antonop., E. a. var. media (Fr.) Nyman, E. a. var. stenopetala W.Zimm., E. a. f. angustifolia Snarskis,  E. a. f. latifolia (Tocl) Soó, E. a. f. longibracteata (Bordz.) Soó, E. a. f. majoriflora (Bordz.) Soó.,  E. a. f. orbicularis (Zapal.) Soó, E. a. f. pallens (Beckh.) Hyl., E. a. f. sirneensis Neirynck, E. danubialis Robatsch et Rydlo, E. helleborine subsp. viridans (Crantz) O.Schwarz, E. h. var. rubiginosa Crantz, E. h. var. viridans Crantz, E. latifolia Less., E. l. var. atrorubens (Hoffm.) Irmisch, E. l. var. minor Neilr., E. l. var. rubiginosa (Crantz) Gaudin, E. l. var. viridans (Crantz) Asch., E. l. f. viridans (Crantz) Dichtl, E. macropodia Peterm., E. media Fr., E. microphylla Sieber ex Nyman, E. persica subsp. danubialis (Robatsch et Rydlo) Kreutz, E. rubiginosa (Crantz) Gaudin ex W. D. J. Koch/Gaudin ex C. Koch, E. r. var. orbicularis Zapal., E. r. f. latifolia Tocl, E. spiridonovii Devillers-Tersch. et Devillers, E. subclausa Robatsch, E. thessala B.Baumann & H.Baumann, E. viridans (Crantz) Beck, Helleborine atropurpurea (Raf.) Schinz et Thell., H. a. var. dilatata Graber., H. a. f. alternifolia G.Froel. ex Soó, H. a. f. borbasii Soó, H. a. f. latifolia (Tocl) Soó, H. a. f. leviconica (Engenst.) Soó, H. a. f. orbicularis (Zapal.) Soó, H. a. f. radnensis Soó,  H. a. f. suboppositifolia G.Froel. ex Soó, H. media (Fr.) Druce, H. rubiginosa (Crantz.) Samp., H. viridans (Crantz) Samp., Limodorum rubiginosum (Crantz) Kuntze, Serapias atrorubens (Hoffm.) Bernh., S. latifolia O. F. Müll., S. sylvestris Murray ex Steud.

Specia este nativă în Europa și Asia, din Peninsula Scandinavică, Danemarca, Insulele Britanice, Franța, Spania, Italia, Austria, Belgia, Peninsula Balcanică, România, Ucraina, centrul și sudul Rusiei, până în Asia Mică. A fost naturalizată, în ultimii ani, și în America de Nord. În România, conform lui Panțu (op. cit., p. 154) se găsește în județele: Argeș, Prahova, Neamț, Iași, Suceava. Habitatul preferat îl reprezintă luminișurile și poienile pădurilor de la etajul fagului până la cel al pinului și jnepenilor de pe pantele expuse la soare, pajiștile și pășunile uscate, grohotișurile și nisipurile de la malul mării, de pe substrat calcaros sau calcareo-silicios, cu valori nutriționale scăzute. Epitetul specific ”atrorubens”, este un compus din cuvintele latine ”ater” = ”negru/negru-mat închis” și ”rubens”= ”roșu”, referindu-se la florile de culoare roșu-închis.

Trăsături caracteristice:
– Este o plantă erbacee și perenă ce are partea subpământeană alcătuită dintr-un rizom scurt și gros din care se dezvoltă numeraose rădăcini secundare subcărnoase.
– Tulpina, înaltă de 20/25-30/50 de cm., este de culoare purpurie-roșiatică, rar verde, cilindrică, erectă ori scurt-ascendentă, rigidă – mai degrabă – slab flexbilă, pubescentă, având, îndeosebi în partea superioară, perișori moi, scurți și ondulați.
– La baza tulpinii sunt prezente frunze ascuțite, reduse la teci, alipite de tijă, cele superioare terminându-se într-o lamină mică. Frunzele bazale sunt amplexicaule și ovate, cele mediane sunt ovat-lancolate, iar cele superioare, bracteiforme,  sunt îngust-lanceolate și sesile. Frunzele caulinare, dispuse distih, de culoare verde-închis, cu nuanțe de roșu-violet, sunt rigide, ascuțite, patente, falcat-curbate, multinervurate, cu nervura mediană proeminent-carenată, cu marginile  și nervurile de pe fața  superioară acoperite cu papile; depășesc internodurile.
– Bracteele, erbacee, lanceolate, acuminate, multenervurate și papilate, se află la la baza pedicelului floral; cele inferioare sunt mai lungi decât florile, iar cele superioare, sunt, de regulă, puțin mai scurte.
– Inflorescența este un racem erect, lax și dens-pubescent, cu numeroase flori mici, dispuse unilateral, pendulare, pedicelate resupinate, purpurii-închis sau roșii-maronii, și mirosind a vanilie sau (când încep să se usuce) a cuișoare. Bobocii sunt subglobuloși cu un vârf ascuțit. Tepalele, campanulat-patente, sunt ovat-ascuțite, de regulă, egal de lungi. Sepalele, de culoare roșu-violet-închis, ovate, acuminate, trinervurate ori multinervurate, cu nervura principală evidentă și ușor recurbate, sunt slab pubescente pe partea inferioară, cele laterale fiind asimetrice. Petalele laterale, mai mult sau mai puțin de culoare purpuriu-închis, sunt glabre, eliptice, puțin mai scurte decât sepalele, cu marginile undulat-crenate.
– Labelul biarticulat (hipochil și epichil) este cu puțin mai scurt decât petalele, nu are eperon și are epichilul mobil, nectarifer, purpuriu-închis sau roșu-violet, cordat-reniform, mai mult lat decât lung, mucronat, pe margini crenat, cu vârful recurbat; la bază prezintă două gibozități rugoase (încrețit-cutate), confluente spre vârf și colorate mai închis. Hipochilul este oblong, sacat, prelungit în față cu un orificiu larg, de culoare roșu-violet-închis (mai îmchis la culoare decât epichilul), cu lungimea și lățimea aproape egale.
– Ginostemiul, alb-gălbui, cu nuanțe roșietice, este scurt, cu baza îngustată. Antera este alb-gălbuie, iar poliniile sunt galbene.
– Ovarul, inferior, dens-pubescent, brun-verzui, cu nuanțe violete, este piriform sau fusiform, torsionat și cu peduncul, ce poate avea dimensiuni variabile, evident separat de ovar, de asemenea, pubescent.
– Fructele – capsule de formă eliptică – se află în poziție pendulară sau orizontală, ca și florile.
Înflorește în iulie.

O “istorie” interesantă o are Epipactis atrorubens subsp. danubialis (Robatsch et Rydlo) Ciocârlan et R.Rösler, un taxon încă neacceptat, oficial, ca atare, fiindu-i atribuit (ex. The Plant List) statutul de sinonim al speciei E. atrorubens. Prima parte a ei poate fi citită pe https://orchidclub.wordpress.com/2009/03/09/orhideea-secreta-din-delta-dunarii/; este vorba despre modul în care a descoperit-o biologul ceh Joseph Rydlo (crezând inițial că este Epipactis persica) – în 1986, pe grindul Letea din delta Dunării – și despre aventurile (la propriu) ale biologului austriac Karl Robatsch (1929-2000)(3 care a regăsit-o în două rânduri (1988 și 1995). Acesta din urmă a și descris-o în 1989 ca specie nouă, sub numele Epipactis danubialis  Robatsch et Rydlo (https://www.zobodat.at/pdf/LBB_0021_1_2_0295-0302.pdf).
V. Ciocârlan și R. Rösler își leagă și ei numele de această orhidee pe care o consideră însă ca subtaxon al speciei Epipactis atrorubens (V. Ciocârlan, R. Rösler – Die Orchideen des Donaudeltas und seiner angrenzenden Gebiete (Rumänien) – Journal Europaeischer Orchideen, 36(3)/2004). Conform acestora planta ar avea ca trăsături distinctive, ce o deosebesc de specia tip, florile gălbui și epichilul mai lung decât lat, adaugând ca areal, pe lângă Grindul Letea, și Caraormanul (V. Ciocârlan, op.cit.).

Iată însă trăsăturile caracteristice ale speciei/subspeciei așa cum sunt ele descrise de Robatsch:
– Este vorba despre o plantă erbacee, perenă, înaltă de 15-40 de cm, cu partea subpământeană alcătuită dintr-un rizom scurt, orizontal și din rădăcini numeroase și cărnoase oblice.
– Tulpina erectă, rigidă, robustă este roșie și glabră la bază, iar în partea superioară pubescentă (acoperită cu peri fini și mici).
– Frunzele inferioare (1-2) sunt amplexicaule, următoarele (3-4) sunt cauline, orizontale, patente și ovate, prima frunză fiind mai îngustă și mai puțin lată, a doua mai lată și mai lungă decât prima, a treia mult mai lungă și mai îngustă decât a doua, iar cele superioare lanceolate.
– Bracteele inferioare sunt înguste și lanceolate.
– Inflorescența este laxă, secundifloră (cu toate florile întoarse în aceeaşi parte) sau sbsecundifloră. Florile (5-40), gălbui, sunt autogame, nutante, semideschise, uneori, chiar închise, în stadiul inițial având formă globulară. Sepalele sunt verzi la exterior și verzi-închis la interior, cu o nervură mediană pubescentă, cele laterale fiind mai mult lungi decât late, sepala medie fiind ceva mai lungă decât cele laterale și la fel de lată. Petalele, cu baza nervurii pubescentă, sunt, pe partea exterioară, gălbui, iar pe cea interioară palid-galbene și aproape de două ori mai lungi decât late.
– Hipochilul, la exterior verde și în interior maroniu, este nectarifer. Epichilul, evident triunghiular, mai mult lung decât lat, ondulat, cu vârful deflex (abrupt curbat în afară sau în jos ), are la bază culoarea roz, iar la vârf alb-gălbui. Joncțiunea dintre hipochil și epichil este lată.
– Clinandriumul (cavitatea ce ține antera, despărțind-o de stigmat) este bine evoluat, nava mediană-bipartită. Rostelul este, de asemenea, bine dezvoltat la înflorie, dar, treptat, dispare și nu este eficace. Stigmatul este sub formă rectangulară, cu centrul adâncit, în partea inferioară cu margini productive. Staminodiile (2) sunt foarte evoluate, în partea superioară cu stigmate conjuncte și acoperite. Poliniile, nu foarte coerente, sunt pulverulente ori, adesea, granulate. Filamentul anterei este mai mult scurt decât lat.
– Ovarul este scurt și pubescent.
În ceea ce privește habitatul, planta preferă locurile moderat-deschise din pădurile de foioase, cu soluri mai uscate.
Asemănarea cu Epipactis atrorubens constă în faptul că ambele specii au baza tulpinii roșie, culoare mai mult sau mai puțin vizibilă la exemplarele de E. danubialis (afirmă cei de la http://www.honeyguide.co.uk/Danubehelleborine.htm care au inventariat și fotografiat mai multe plante în 2014).

b) Subsecțiunea Phyllantes
Caractere generale comune:
-sunt vizibile cu ochiul liber marginile frunzelor denticulate iregulat;
– pedicelul este glabru;
– baza epichilului este prevăzută cu gibozități mai mult sau mai puțin evidente;
– reproducerea este autogamă.

4. Epipactis pontica Taubenheim

Este o specie semnalată foarte recent (2017) ca fiind prezentă în flora României (Corina Ardelea, Adorian Ardelean, Beni Boceanu), fiind găsită în 3 locații (Masivul Postăvaru/Pietrele lui Solomon; Stejărișu Mare; Valea cu Apă, Suseni/HD, Munții Bucegi/Mt. Dichiu).
The Plant List acceptă ca denumire Epipactis pontica Taubenheim și trece printre sinonime Epipactis helleborine subsp. pontica (Taubenheim) H. Sund și Epipactis persica subsp. pontica (Taubenheim) H. Baumann & R. Lorenz. Epitetul specific, ”pontica”, face trimitere la Munții Pontici din nordul Turciei, unde fost descoperită. În prezent, arealul ei de răspândire mai cuprinde Europa Centrală (Italia, Cehia, Slovacia, Ungaria), Peninsula Balcanică (Slovenia, Serbia, Grecia, Bulgaria) și Rusia, unde a fost găsită în 2013 (http://turczaninowia.asu.ru/index.php/tur/article/view/690/409) !

Descrierea autoarei ruse se sprijină – prin comparație – pe cea originară a lui Taubenheim (1975) și pe exemplarele colectate de acesta și păstrate la grădina botanică KEW.
Epipactis pontica este o plantă mică, delicată, verde, fără tonuri purpurii, cu partea subpământeană formată dintr-un rizom vertical scurt și dintr-un fascicul de rădăcini neramificate.
– Tulpina, de 9-35 cm, este cilindrică, dreaptă, tomentoasă. Uneori se întâlnesc și exemplare cu două tulpini. Pilozitățile de pe tulpină sunt puternic dezvoltate în partea ei superioară, florile neputând masca perișorii scurți, albicioși așezați în fascicule. Frunzele, pedunculii, ovarul, și suprafața exterioară a tepaleleor sunt mai puțin tomentoase decât tulpina.
– Frunzele de la bază (1-3) sunt solzoase, cele mijlocii(2-5), verzi, normal dezvoltate, larg-lanceolate, sesile, plate sau ușor cubate, cu 13-29 nervuri și cu marginile zimțate microscopic și aranjate spiralat. Frunzele superioare sunt mult mai înguste și mai mici, au 7-9 nervuri și aspect de bractee. Internodiile sunt de două ori mai scurte decât frunzele.
– Inflorescența este laxă, aproape unilaterală, florile din vârf nefiind dezvoltate complet. Vârful inflorescenței este nutant, îndreptându-se, pe măsură ce florile se dezvoltă. Florile (3-17), albe-verzui, sunt campanulate, nu prea deschise și pendulare. Pedicelul este scurt, verde, uneori, cu tente violete la bază. Între acestea, în centru, se văd pete verzui sau roz. Sepalele sunt galbene-verzui, libere, cu trei nervuri. Petalele, ceva mai scurte decât sepalele, sunt alburii cu tonuri verzui și au o nervură centrală evidentă. Limbul, are lungimea aproximativ egală cu a petalelor laterale.
– Hipochilul este adâncit, semisferic, cu exteriorul verzui și interiorul roșiatic-maroniu sau verde-măsliniu până la roziu cu picături de nectar. Epichilul este foarte mic, verzui-albicios, este plat, aproape triunghiular, cu marginea ondulată, uneori cu vârful ușor răsucit în jos și are, la bază, două gibozități netede, abia vizibile. R. Hrivnák et al. (http://www.afrjournal.org/index.php/afr/article/viewFile/180/305) mai adaugă o trăsătură morfologică florală importantă în recunoașterea acestei specii, și anume, mesochilul larg în formă de ”U”, hipochilul umflat și pronunțat; rostelul este nefuncțional.
– Ovarul este nerăsucit, pedunculat și aplecat, are formă de butoiaș cu margini bine delimitate; în stadiul matur are culoare brună.
Specia preferă locurile bine uscate din pădurile cu frunziș des de fag, carpen, tei, arțar, tisă, de pe pantele cu expuneri diferite, de la 50 până spre 1.000 de m altitudine, cu depozite de humus, evitând competiția altor plante.
Perioada de înflorire e cuprinsă între jumătatea lunii iulie și jumătatea lunii august.
Epipactis pontica poate fi confundată cu alte specii de orhidee, precum Epipactis microphylla și Epipactis persica. Sunt însă de observat, pentru diferențiere: forma epichilului, pilozitatea de pe ovar, dimensiunile frunzelor și relația lor cu internodiile.
La E. microphylla cele două gibozități de la baza epichilului sunt evidente și adânc lobate, cu rugozități, unite, adesea, printr-o proeminență longitudinală, iar frunzele sunt mici și mai scurte sau egale cu internodiile. La E. pontica cele două gibozități sunt netede și, practic, inobservabile, iar frunzele sunt puternice, late și mai lungi de aproape două ori decât internodiile.
Față de E. persica are tulpina foarte tomentoasă.

5. Epipactis persica (Soό) Hausskn. ex Nannf

Sinonime: Epipactis helleborine subsp. persica (Soό) H. Sund., E. microphylla subsp. persica (Soό) Hautz., Helleborine persica Soό

Epipactis persica este o specie de orhidee despre care multă vreme s-a crezut că nu se găsește decât din estul insulelor din Marea Egee până în Estul Asiei, în țări precum: Turcia, Armenia, Georgia, Iran, Afganistan,  Pakistan etc. Cercetările din ultimii ani au avut drept rezultat descoperirea acestei plante și în țări din sud-estul Europei, printre care și România. După o serie de “eșecuri” de determinare a speciei în Europa de vest (cea descoperită în Italia s-a dovedit a fi, în cele din urmă, Epipactis exilis – http://www.stsn.it/serB103/Pacifico-Bertozzi-De_Angeli.pdf, ca și cele din Munții Pindului din Grecia sau din Bulgaria, iar E. persica înregistrată în Danemarca, E. phylanthes), s-a reușit descoperirea unor exemplare de E. persica, “conforme” cu cele descoperite și descrise întâia oară în Iran, în … România, mai precis, în Delta Dunării (W. WucherpfennigEpipactis persica und andere Orchideen des Donaudeltas (Rumänien) – Berichte aus den Arbeitskreisen Heimische Orchideen 25(1)/2008). În anul 2010, botanistul grec Spyros Tsiftsis descoperă, totuși, și în Grecia, pe insula Lesbos, o orhidee – ”un nou taxon pentru flora Greciei” – pe care o identifică drept Epipactis persica (https://www.researchgate.net/publication/233761601_Epipactis_persica_subsp_persica_Orchidaceae_a_new_taxon_for_the_flora_of_Greece).  În fine, în urma unor cercetări asidue din perioada 2003-2011, privind orhideele din Ucraina,  s-a stabilit prezența și aici (Crimeea) a E. persica (https://www.academia.edu/17866866/Checklist_of_the_orchids_of_the_Crimea_Orchidaceae_).

Trăsături caracteristice (conform Flora of Pakistan & Spyros Tsiftsis):
Epipactis persica este o plantă autogamă, erbacee, perenă, cu partea subpământeană formată dintr-un rizom scurt spre elongat și rădăcini secundare;
– Tulpina (1-2) este zveltă, înaltă de 15-60 cm.
– Frunzele (2/3-4) sunt depărtate, ovate, obtuze până la ușor ascuțite, cele inferioare mai bine dezvoltate, dispuse în partea mediană a tulpinii, cea mai de jos, cam la 10 cm de sol.
– Bracteele inferioare, cu aspect de frunze, sunt acuminate și aproximativ egale cu ovarul.
– Inflorescența este un racem lax, cu 15-20 de flori mici, verzi, fără miros, depărtate pe orizontală, nutante după înflorire, și cu periantul patent spre campanulat. Sepalele sunt ovat-lanceolate. Petalele, de culoare verde-deschis, sunt ovate și ceva mai scurte decât sepalele. Sepalele și petalele sunt verzui cu tentă de roșu.
– Hipochilul, sub formă de cupă, strălucitor, este verde-maroniu în interior și conține nectar; epichilul este triunghiular, acuminat și, oarecum, reflex, și are, la bază, două gibozități netede, verzui spre roșiatice.
– Plantele asiatice au în florile proaspete viscidiu eficient, care, în verile călduroase, se poate usca foarte repede, plantele apelând atunci la autogamie; în privința polenizării plantelor din Crimea, nu s-au înregistrat insecte care să le viziteze (A. V. Fateryga & S. P. IvanovEcologia polenizării speciilor genului Epipactis (Orchidaceae) din Crimea, în Optimizarea și protecția ecosistemelor, Simferopol, 2012).
– Ovarul este scurt-pedicelat, mărunt-pubescent sau glabru.
Perioada de înflorire depinde de condițiile microclimatului în care se află planta: din jumatatea lui iulie până la jumătatea lui august.

6. Epipactis exilis P. Delforge

Sinonime: Epipactis baumanniorum Ströhle, E. baumanniorum Soldano et F.Conti, E. gracilis B.Baumann et H.Baumann, E. persica (Soό) Hausskn. ex Nannf subsp. gracilis W.Rossi, E. p. (Soό) Hausskn. ex Nannf subsp. exilis (P. Delforge) Kreutz

Epipactis exilis P. Delforge este o specie cu răspândire balcanică (Bulgaria, Croația, Grecia), cu apariție sporadică în Europa Centrală (Slovenia, Ungaria, România), sud-europeană (Sardinia, Italia Franța, Spania). În România a fost descoperită în Piatra Mare, într-o pădure dacică de fagi, la o altitudine cuprinsă între 850-1000 m (Corina Ardelean, A. Ardelean, B. Boceanu –  Four new Epipactis (Orchidacee) species for the Romanian Flora.ppt). Crește aproape exclusiv în pădurile de fag de pe substrat calcaros și, foarte rar, în păduri de stejar, la altitudini cuprinse între 700-1700 m, de cele mai multe ori în apropierea râurilor mici, montane. În pădurile riverane mai joase plantele sunt mai mari decât cele din locurile înalte. Epitetul specific ”exilis” (lat.) înseamnă ”mic, subțire, zvelt, lung și subțire, deșirat, slab” și face referire la spectul general al plantei. Specia a fost descrisă în anul 1988 de B. Baumann și H. Baumann, după exemplare găsite în Grecia, sub denumirea de Epipactis gracilis, epitetul ”gracilis” făcând trimitere la tulpina cu frunze mici și la inflorescența laxă, cu puține flori. În anul 2004 P. Delforge denumește specia Epipactis exilis.

Iată care este descrierea tipului din Grecia pe care am combinat-o cu altele, mai recente:
– Partea subpământeană a plantei este un rizom, iar cea aeriană formată dintr-o tulpină – rar, mai multe -, verde și aproape glabră – partea superioară fiind acoperită cu peri subțiri și scurți, a cărei înălțime variază între 1/4-15/35 cm, doar exemplarele extreme putând ajunge până la 1 m.
– Frunza bazală, mult deasupra bazi, este depărtată de tulpină. Frunzele caulinare (2-4-6), de culoare verde-închis, sunt rare, așezate spiralat și amplexicaul; cele mijlocii (2,5/5 x 1/2 cm), oval-acuminate, sunt mai scurte decât internodurile, iar cele superioare aproape ating bază inflorescenței.
– Bracteele sunt lanceolate, cel inferioare (2,8 x 3,5 cm) fiind mai lungi decât florile.
– Inflorescența, aproximativ unilaterală, este laxă, cu 3-10/15 flori. Florile, mici, de culoare verde-deschis, sunt puțin deschise, patente (campanulate și îndreptate spre înainte) – doar unele pendulare la maturitate -, cu petalele și sepalele (mai lungi decât petalele), de 7,5/10 x 3,5/4,5 mm, pal verzi-(alburii). Florile sunt autogame, doar ocazional cleistogamă (autopolenizare automată, planta autopolenizându-se fără să-și deschidă florile), fertilizându-se cu rapiditate (caracteristic este faptul că, frecvent, florile se mențin, fără a se usca, chiar și când ovarul este clar îngroșat, în plin proces de fructificare).
– Labelul, lung (7-8,5 mm), verzui-alb, are hipochilul în formă de cupă, slab nectarifer, strălucitor, cu partea exterioară verde-măslinie și cu marginile superioare și partea din față roz, iar partea interioară verzuie sau roșcat-brună (ocru). Epichilul, mic (3,5/4 x 3,9/5 mm), cu marginea, adesea, zimțată, este cordat (lat, triunghiular până la rotunjit, cu vârful aproape scurt) are două gibozități verzui sau roz-deschis cu un canal longitudinal, adânc. Baza epichilului este roșiatică, partea anterioară fiind albicioasă până la vezuie. Mezochilul larg este în formă de ”V”.
– Ginostemiul este, obișnuit, sesil, antera este obtuză; masele polinice friabile, prăfoase ajung pe clinandriumul – mai mult sau mai puțin dezvoltat, cu rostelul elongat, nefuncțional -, într-o fază foarte timpurie, dezintegrându-se rapid. Viscidiumul poate fi văzut clar în faza de îmbobocire, dar și în florile proaspăt deschise  (alții îl … văd, uneori, … absent !) , însă este, în cea mai mare parte, ineficient, uscându-se repede.
– Ovarul, tricarpelar, verde, este glabru până la ușor păros, cu pedunculul verde, scurt.
Perioada de înflorire: sfârșitul lui iunie-mijlocul lui august.

În mod obișnuit, specia este variabilă. În timpul înfloririi, hipochilul poate fi uneori mai plat, epichilul mai lat, iar orificiul dintre epichil și hipochil poate fi foarte redus, sau poate lipsi complet.
Epipactis exilis este foarte asemănătoare cu E. persica care este însă semnificativ mai mare, mai robustă, are frunze mai mari, mai late și neondulate și o inflorescență, oarecum, mai bogată; mezochilul este mai comprimat. Pentru compararea cantitativă a valorilor morfometrice ale celor două specii s-au făcut măsurători pe 30 de indivizi de E. persica din Iran, Pakistan și Turcia și pe 28 de exemplare de E. exilis din sudul Italiei și din nordul Greciei:

Înălțime (cm) Dimensiunile celei mai mari frunze (cm) Raportul lungime/lățime
Lungime Lățime
E. persica 36,9 5,55 2,84 1,91
E. exilis 26,9 3,77 1,38 2,73

Alte specii cu care E. exilis seamănă sunt:
E. greuteri, care are tepalele alungite și lanceolate;
E. leptochila, care se evidențiază prin labelul slab dezvoltat și prin culoarea ferm-verde;
E. microphylla, care are frunze puține și mici.

c) Subsecțiunea Leptochilae

7. Epipactis leptochila (Godfrey) Godfrey

Sinonime: Epipactis cleistogama C. A. Thomas,  E. helleborine subsp. leptochila (Godfrey) Soo, E. h. var. rectilinguis Murb., E. latifolia var. rectilinguis (Murb.) E. G. Camus, E. leptochila  subsp. dinarica S. Hertel & Riech., E. l. subsp. leptochilaE. l.  subsp. peitzii (H. Neumann & Wucherpf.) Kreutz, E. l. var. altensteiniana Kümpel, E. l.  var. cleistogama (C. A. Thomas) Kreutz,  E. l. var. dinarica (S.Hertel & Riech.) P.Delforge, E. l. var. peitzii (H. Neumann & Wucherpf.) P. Delforge, E. l. var. thesaurensis (Agrezzi, Ovatoli & Bongiorni) P. Delforge & Gévaudan, E. l. f. altensteiniana (Kümpel) Gévaudan & P.Delforge, E. muelleri subsp. leptochila (Godfrey) P. D. Sell, E. m. var. cleistogama (C.A.Thomas) P.D.Sell, E. m. var. leptochila (Godfery) P.D.Sell, E. peitzii  H.Neumann & Wucherpf., E. thesaurensis Agrezzi, Ovatoli & Bongiorni, E. viridiflora  var. leptochila Godfrey, Helleborine latifolia subsp. leptochila (Godfrey) Soo, H. l. subvar. leptochila (Godfrey) Graber, H. l. f. rectilinguis (Murb.) Grabe, H. leptochila (Godfrey) Druce, H. viridiflora  var. leptochila Godfrey

Epipactis leptochila  este o orhidee cu răspândire europeană, în Alpi, Munții Pădurea Neagră, Masivul Jura și Carpați, în țări precum: Danemarca, Marea Britanie, Austria, Belgia, Cehia, Germania, Ungaria, Elveția, Franța, Spania, Grecia, Italia, Iugoslavia și România. La noi a fost semnalată în județul Bacău, în zona localității Slănic-Moldova (Ciocârlan – op. cit., Sârbu et al. – op. cit.). Habitatul preferat îl reprezintă pădurile de fag, puțin umbroase, din zonele colinare și montane, de pe substrat calcaros, putându-se găsi până la altitudinea de 1400 m. Epitetul specific, care provine din cuvintele grecești “leptos” = ”subţire/delicat/fin” și “cheílos” = “buză”, face referire la finețea și îngustimea labelului.
Revenind la țara noastră, la acest moment, singura locație confirmată este malul stâng al pârâului Dobru (>Slănic), în zona localității Slănic-Moldova. Descrierea lectotipului (depozitat în ierbarul Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București – UAB) este făcută de descoperitori (V. Ciocârlan și M. Costea – Completări la flora României Studii și cercetări de biologie/Academia Română, 49(1-2), București, 1997).

Carcateristici:
principale:
– partea superioară a tulpinii este pubescentă;
– marginile frunzelor sunt slab zimțate;
– pedicelul are baza roșiatică;
– epichilul are gibozități bazale, mai mult sau mai puțin evidente, și vârful ascuțit;
– este prezent clinandriumul;
-reproducerea este autogamă.
în detaliu:
– plantă erbacee perenă, are partea subpământeană alcătuită dintr-un rizom scurt și din rădăcini secundare;
– tulpina, cu înălțimea  cuprinsă între 20-70 de cm, este erectă și simplă, cu secțiune cilindrică, mediu folioasă, albicioasă și pubescentă;
– frunzele întregi, aproape plane, dispuse spiralat de-a lungul tupinii, sunt sesile, amplexicaule, lanceolate, cu diverse nervuri longitudinale și au vârful ascuțit; frunzele superioare se îngustează progresiv;
– bracteele sunt foliacee, pendulare ca și florile, cele inferioare asemănătoare cu frunzele superioare, cele superioare fiind din ce în ce mai mici;
– inflorescența – un racem terminal – este liniară și alungită, cu flori pendulare și pedicelate dispuse lax și unilateral. Florile sunt resupinate, răsucite datorită torsiunii pedicelului; au culoarea verde pe partea exterioară, iar în interior sunt albicioase, cu tente violete. Tepalele au formă lanceolată, sunt libere și patente. Sepalele sunt verzui și cu vârful ascuțit, în vreme ce petalele laterale sunt albe cu reflexe violacee și obtuze;
– labelul – spre deosebire de alte specii ale genului, mult mai subțire -, de culoare purpuriu-deschis spre roz, cu hipochilul concav, îngust și nectarifer, iar cu epichilul mai larg, dar, evident, mai puțin decât lungimea, și recurbat spre bază, formând două aripi late – decurente peste hipochil -, conferindu-i o formă sagitată; este ascuțit la vârf, nu prezintă calozități evidente și nu are eperon;
– ovarul, piriform-globos, este inferior, susținut de un peduncul curbat; ginostemiul are culoarea verde, iar rostelul e atrofiat, practic, lipsind; proeminența ginosteniului care poartă antera e prelungită spre înainte atât de mult, încât formează un filament scurt și lat.
Având nectar este vizitată de polenizatori. E posibil să apară, în anumite condiții de mediu, și plante fără clorofilă.
Perioada de înflorire este iunie-iulie.
Crește în asociație cu E. helleborine, de care se deosebește prin culoarea generală a florii care este verzuie, prin epichilul îngust și ascuțit și prin frunzele lanceolate și distanțate.

8. Epipactis greuteri H.Baumann et Künkele

Cercetările din ultimii ani ai secolului al XX-lea și începtul secolului al XXI-lea au dus la descoperirea unor noi specii de orhidee în Europa Centrală și de Sud-Est, așa cum e și cazul speciei Eipactis greuterii. Specia este nativă în Europa Centrală și în sud-estul Europei: Germania, Austria, Cehia, Slovacia, Polonia, Italia, Croația, Bulgaria, Grecia, România. Prezența taxonului în țara noastră a fost descoperită de Corina Ardelean în anul 2009 (comunicare în nr. 43(3)/2011 al Journal Europäischer Orchideen) pe valea Bârzavei/Munții Semenic (N 45.171667◦, E 21.998889◦); între timp a mai fost găsită în jud. Sălaj (2013) și în Carpații Orientali/jud. Bacău (2015) (conform, Brădeanu Alin – https://www.facebook.com/groups/orhideeromania/).
Habitatul preferat este reprezentat de solurile subumbrite, calcaroase sau siliceo-calcaroase, bazice, cu valori nutriționale și de umiditate medii, acoperite cu arbuști de conifere și foioase. Poate fi întâlnită în zonele colinare și montane, de la altitudinea de 800 m până la 1.400 m. Numele specific i-a fost dat în onoarea reputatului botanist, Werner Rodolfo Greuter(4.

Carcateristici:
principale:
– pubescență pe toată tulpina;
– marginile frunzelor sunt slab denticulate;
– pedicelul niciodată cu baza roșiatică;
– epichilul are gibozități bazale puțin evidente;
-reproducerea este, în general (există variabilitate privind dezvoltarea clinandriului), autogamă.
în detaliu:
– Epipactis greuteri este o plantă erbacee, perenă, cu un rizom scurt din care se dezvoltă rădăcini  secundare;
– tulpina (sau mai multe), cu o înălțime ce poate fi cuprinsă între 20-60 de cm, are culoarea verde-închis și o pubescență dens-albicioasă;
– frunzele (4-8), întregi și evident dentate pe margini, sunt așezate, mai mult sau mai puțin spiralat, pe toată tulpina; de culoare verde-închis, sunt arcuite, sesile, aproape amplexicaule, cu lamina străbătută de nervuri longitudinale paralele. Frunzele inferioare sunt aproape orbiculare, cele medii au formă îngust-lanceolată spre ovată, iar frunzele superioare (1-2) sunt bracteiforme repliate spre bază;
– bracteele inferioare, aplecate spre bază, lanceolate, sunt mari,  mai lungi decât florile, iar cele superioare sunt la fel de lungi ca ovarul;
– inflorescența, cu dimensiunea aproximativ cât jumătate din tulpină, este un racem lax, cu flori ce au dimensiuni medii, mai mult sau mai puțin deschise, campanulate, pendulare și cu pedicelul mult mai lung decât la alte orhidee. Perigonul este alcătuit din trei sepale și trei petale ovale cu vârful ascuțit și îndreptat spre bază, libere și patente. Sepalele au culoarea verde-deschis; petalele laterale sunt mai mult sau mai puțin egale cu sepalele, dar au culoarea mai deschisă decât acestea, fiind aproape albicioase, cu nuanțe violacee;
– labelul, colorat în verde-deschis spre alb pe partea exterioară, este divizat; hipochilul este de culoare verde-gălbui (oliv) spre maro-deschis în interior, strălucitor, concav și slab nectarifer, iar epichilul, în partea centrală, alb-verzui, uneori chiar violaceu, este curbat spre bază și are vârful ascuțit, la bază având două calozități lungi de culoare violet-deschis, nu prea evidente. Mezochilul este în formă de ”U”;
– ginostemiul este verde-gălbui, antera este sesilă cu vârful ascuțit și depășește rostelul, în timp ce acesta este elongat și ineficient;
– ovarul, piriform-globos și elongat, este inferior, cu pedicelul curbat și lung.
Este plantă autogamă, autopolenizându-se.
Perioada de înflorire: iulie-august.

Aspecte ale altor specii cu care E. greuteri poate fi confundată:
– E. helleborine: frunzele sunt late;
– E. microphylla: are frunze puține și mici;
E. atrorubens: florile sunt roșii-brune;
E. palustris: florile sunt brune-pupurii cu tendințe spre alb;
– E. leptochila: labelul este subțire, slab-dezvoltat.

d) Subsecțiunea Epipactis
d.1.
Grupul E. purpurata
Caracteristici generale:
– plante cu nuanțe violacee;
– tulpina cu pilozități în partea superioară;
– frunze mici cu margini regulat și fin-denticulate;
– inflorescența alungită;
– epichilul mai puțin ornamentat față de E. helleborine.

9. E. purpurata Sm.

Sinonime: Epipactis halacsyi Robatsch, E. heleborine subsp. varians (Crantz) H.Sund., E. h. subsp. viridiflora (Hoffm.) O.Schwarz, E. h. var. varians Crantz, E. h. var. violacea (Dur.-Doq.) Rchb.f., E. latifolia subsp. purpurata (Sm.) Nyman, E. l. subsp. purpurea Celak., E. l. subsp. varians (Cranz) K.Richt., E. l. subsp. violacea (Dur.-Doq.) E.G.Camus, E. l. subsp. viridiflora (Hoffm.) E.G.Camus, E. l. var. brevifolia Irmisch, E. l. var. purpurata (Sm.) Nyman, E. l. var. purpurea (Celak.) Asch. et Graebn., E. l. var. varians (Crantz) Asch., E. l. var. violacea Dur.-Doq., E. l. f. foliosa Leimbach ex Dichtl, E. l. f. varians (Crantz) Dichtl, E. merediorum Batouek, E. pollinensis B.Baumann & H.Baumann, E. pseudopurpurata Mereda, E. purpurata subsp. halacsyi (Robatsch) Kreutz, E. p. subsp. kuenkeleana (Akhalk, H.Baumann, R.Lorenz et Mosul.) Kreutz, E. p. subsp.   pollinensis (B.Baumann, H.Baumann) Kreutz, E. p. subsp. pseudopurpurata (Mereda) Kreutz, E. p. var. pollinensis (B.Baumann, H.Baumann) P.Delforge, E. p. var. rosea (Erdner) Kreutz, E. p. f. chlorophylla (Seeland) P.Delforge, E. p. f. rosea (Erdner) P.Delforge, E. rubiginosa var. stenopetala (Waisb.), E. sessilifolia Peterm., E. varians (Crantz) H.Fleischm. et Rech., E. violacea (Dur.-Doq.) Boreau, E. v. f. chlorophylla Seeland, E. v. f. brevifolia (Irmisch) Zapal., E. viridiflora (Hoffm.) Krock., E. v. subsp. halacsyi (Robatsch) H.Baumann et R.Lorentz, E. v. subsp. kuenkeleana Akhalk, H.Baumann, R.Lorenz et Mosul., E. v. subsp. pollinensis (B.Baumann et H.Baumann) H.Baumann et R.Lorentz, E. v. subsp. pseudopurpurata (Mereda) Kreutz, E. v. var. pollinensis (B.Baumann et H.Baumann) Kreutz, E. v. var. rosea (Erdner) Kreutz, H. latifolia subsp. varians (Crantz) Graber, H. l. subsp. viridiflora (Hoffm.) Graber, H. l. var. purpurea (Celak.) Schinz et Thell., H. l. var. varians (Crantz) Graber, H. l. f. rosea (Erdner) Graber, H. purpurata (Sm.) Druce, H. sessilifolia (Peterm.) Druce, H. varians (Crantz) O.Schwarz, H. violacea (Dur.-Doq.) Druce, H. viridiflora (Hoffm.) Wheldon et Travis, Limodorum violaceum (Dur.-Doq.) Kuntze, Serapias latifolia var. sylvestris Pers, S. sessilifolia (Peterm.) A.A.Eaton

Este o orhidee cu largă distribuție, în principal în partea temperată a Europei Nordice (Danemarca, Marea Britanie), de Vest (Franța, Spania) și Centrale (Belgia, Austria, Germania, Elveția, Polonia, Ungaria), limita sudică fiind  Italia, iar cea orientală, estul Crimeei; în Peninsula Balcanică se găsește, mai ales, în nord: România, Croația, Serbia, Bulgaria, dar și, recent descoperită, în Grecia. Preferă solurile profunde, colinare și montane (500-1.000/1.500 m), de pe substrat calcaros ori siliceo-calcaros, cu valori nutriționale scăzute, din zonele semiumbrite și semiumede, acoperite cu arbuști de fag, carpen, mesteacăn, stejar.
Epitetul specific ”purpurata” = ”îmbrăcat în purpură”, ”purpuriu” face trimitere la culoarea violacee a plantei.

Epipactis purpurata este o plantă viguroasă de culoare roșie-violacee:
– a cărei parte subpământeană este alcătuită dintr-un rizom scurt și gros din care se formează rădăcini secundare groase.
– Tulpina, înaltă de 20-70 cm, robustă, groasă, cilindrică ori puțin unghiulară, are partea inferioară glabră, învelită în frunze reduse la teci, iar partea superioară, dens pubescentă, de culoare violet. Uneori, din rizom cresc mai multe tulpini care îi dau plantei aspect de colonie.
– Frunzele (3-6/12), gri-verzui, cu nuanțe violet, înguste, carenate și dispuse spiralat de-a lungul tulpinii, sunt întregi, cu marginile ușor papilos-ciliate, cu numeroase nervuri de culoare roșu-violet-deschis ce pot prezenta papile rare, gri-verzui. Frunzele inferioare sunt îngust-ovate, sau îngust-lanceolate, ascuțite, slab amplexicaule și aproape sesile. În general, sunt mai scurte decât internodurile, dar pot fi și egale ori puțin mai lungi decât acestea. Frunzele superioare sunt lanceolate și se micșorează, treptat, spre inflorescență, având aspect de bractee.
– Bracteele, de culoare verde-cenușiu cu nuanțe violet, la bază violet-murdar,  sunt lanceolate, acuminate, cu 3 nervuri principale și cu nervuri secundare fin și scurt papiloase, mai lungi decât florile, doar cele superioare fiind egale cu florile.
– Inflorescența este un racem foarte dens, aplecat înainte de înflorire. Florile numeroase sunt campanulate, nutante după înflorire, și au un miros foarte slab. Tepalele sunt convergente, ovale, ușor concave și slab crenate spre vârf. Sepalele, acuminate, răsfrânte ușor la vârf, glabre (uneori cu perișori rari, pe partea dorsală), sunt la exterior verzi-gălbui cu vârful violet-palid, iar la interior, verzui-gălbui-deschis sau alb-verzui prăfuit, cu 3-5 nervuri, slab proeminente doar cea mediană fiind carenată. Sepalele sunt toate de aceeași lungime, rar și de aceeași lățime, cea mediană fiind, de regulă, mai îngustă. Petalele laterale, albe sau spălăcit albe-verzui, cu tente violete spre vârful ascuțit sau obtuz, sunt mai scurte și mai înguste decât sepalele și au nervuri, în special, la interior.
– Labelul, biarticulat, fără pinten, mai scurt decât sepalele și aproximativ egal cu petalele laterale, este poziționat față de ovar  sub un unghi obtuz foarte larg. Hipochilul, nectarifer, îndreptat spre înainte, concav adâncit și aproximativ emisferic, este alb sau cu tente verzui, are lateralele violet-palide în interior și un orificiu îngustat, marginile superioare fiind ridicate oblic de către ginostemiu. Mezochilul este mult lărgit. Epichilul, cordiform, mai curând lat decât lung, la bază de culoare albă cu nuanțe violet-roșiatice-deschise, are marginea ondulată și vârful recurbat, fiind prevăzut cu două gibozități laterale ușor striate sau crenate, care, uneori, pot lipsi.
– Ginostemiul este scurt și gros, antera are culoare gălbuie, iar masele polinice sunt albe-gălbui. Rostelul este globos.
– Ovarul, piriform-globos, netorsionat, glabru, sau cu perișori rari și scurți, îngustat treptat spre bază într-un peduncul curbat, lung și torsionat, șase creste longitudinale, este scurt-păros ca și ovarul, având culoarea roșu-violet-palid;
– Fructul, de culoare verde-închis spre violet înainte de maturitate, este o capsulă glabră cu șase creste (dar pedunculul lung are perișori rari și scurți), fiinde, ca și florile, orizontal sau pendular.
Polenizarea este realizată de insecte, în special de viespi.
Perioada de înflorire: iulie-septembrie

Deosebiri de alte specii cu flori asemănătoare:
– E. muelleri Godfrey: florile sunt predominant verzui;
E. microphylla (Erh). Swartz.: are frunze puține și mici;
E. atrorubens (Hofmm.) Besser: florile sunt roșii-brune;
– E. palustris (L.) Crantz: florile sunt brune-pupurii cu tendințe spre alb;
E. leptochila (Godfrey) Godfrey: labelul este subțire, slab-dezvoltat.

d.2. grupul E. helleborine
Caracteristici generale:
– tulpina cu pilozități în partea suprioară;
– frunzele au denticulație fină și regulată;
– epichilul este mai puțin ornamentat decât la E. atrorubens.

foto: Marelena Pușcarciuc

10. Epipactis helleborine (L.) Crantz

Sinonime: Amesia consimilis (D.Don) A.Nelson & J.F.Macbr., A. discolor (Kraenzl.) Hu, A. latifolia (L.) A.Nelson & J.F.Macbr., A. longibracteata Schweinf, A. monticola (Schltr.) Hu, A. pycnostachys (K.Koch) A.Nelson & J.F.Macbr., A. squamellosa (Schltr.) Hu/(Schltr.) C. Schweinf., A. tenii (Schltr.) Hu, A. yunnanensis (Schltr.) Hu, Calliphyllon latifolium (L.) Bubani, Cymbidium latifolium (L.) Sw., Epipactis atroviridis Linton, E. consimilis D.Don, E. dalhousiae Wight, E. discolor Kraenzl., E. gutta-sanguinis Arv.-Touv., E. herbacea Lindl., E. intrusa Lindl., E. intrusa (Lindl.) Karth., E. kezlinekii Batouek, E. latifolia (L.) All., E. ligulata Hand.-Mazz., E. macrostachya Lindl., E. magnibracteata C.Schweinf., E. monticola Schltr., E. nephrocordia Schltr., E. ohwii Fukuy, E. ovalis Bab., E. pycnostachys K.Koch, E. squamellosa Schltr., E. tenii Schltr., E. uliginosa Vest, E. voethii Robatsch, E. youngiana  A.J.Richards & A.F.Porter, E. yunnanensis Schltr, E. zirnsackiana Riech., Helleborine atroviridis (Linton) F.Hanb., H. latifolia (L.) Moench, H. macrostachya (Lindl.) Soó, H. nephrocardia (Schltr.) Soó, H. ovalis (Bab.) Druce, H. pycnostachys (K.Koch) Druce, H. squamellosa (Schltr.) Soó, H. tenii (Schltr.) Soó, H. varians Soó, H. yunnanensis (Schltr.) Soó, Serapias consimilis (D.Don) A.A.Eaton, S. helleborine L., S. latifolia (L.) Huds. Dintre cele 326 de nume științifice ale speciei, The Plant List acceptă 70, 7 sunt considerate invalide și 20 nelegitime, iar  din 363 de nume ale infraspeciilor, doar 21 sunt acceptate.

Specia are o răspândire foarte largă, fiind considerată una comună, chiar invazivă în unele state din America de Nord – unde a fost naturalizată prin secolul 19. Aria de creștere cuprinde teritoriile din zonele temperate și reci din Europa, Asia, Africa de Nord și, cum am spus, mai nou, America de Nord. Habitatul preferat îl reprezintă desișurile și pădurile cu frunze căzătoare, umbrite sau semiumbrite, dar și luminișurile, marginile de tufișuri și locurile acoperite cu pinet și jnepeniș din zonele colinare, montane și subalpine, până în jurul altitudinii de 1.500 m. Preferă solurile  bazice, cu valori nutriționale reduse, cu umiditate medie, de pe substrat calcaros sau silicios-calcaros. În România (conform lui Panțu, op. cit.) se găsește în județele Mehedinți, Gorj, Vâlcea, Argeș, Ilfov, Prahova, Buzău, Tulcea, Vrancea, Bacău, Neamț, Iași, Suceava etc.
Proveniența numelui ”heleborine” este incertă; se presupune că se trage din cuvântul grecesc “elleboros” ce denumea în antichitatea greacă anumite specii de plante otrăvitoare (din genurile actuale Helleborus – al spânzului – și Veratrum – al stirigoaiei), folosite pentru tratarea diferitelor boli și, în special, a nebuniei.

Epipactis helleborine este o orhidee a cărei înălțime medie este de 20-60 de cm, putând ajunge până la 90-100 de cm.
– Partea subpământeană este formată dintr-un rizom gros, cilindric, oblic-ascendent, din care se desprind rădăcini secundare albicioase și, uneori, papilos-păroase.
– Tulpina gri-verde, cu tente violete în partea de jos, erectă simplă, flexibilă, cu secțiunea cilindrică, are suprafața glabră în partea inferioară și acoperită cu peri mici, scurți și albi în partea superioară. La baza tulpinii se află frunze reduse la teci, de culoare maroniu-deschis, cea superioară având și o mică lamină.
– Frunzele verzi, dispuse spiralat, sunt întregi, eliptic-ovale, cu lamina lată și marginile ondulate, ascuțite, sesile, scurt-amplexicaule, carenate pe mijloc, oarecum patente, cele mediane fiind mai lungi decât internodurile. Sunt străbătute de nervuri longitudinale. Frunzele superioare sunt lanceolate și alungite, având aspect de bractee. La pipăit, sunt aspre pe partea inferioară și pe nervurile de pe fața superioară (din cauza papilelor) și rigide, dar mai puțin aspre și rigide decât la E. atrorubens.
– Bracteele, verzi, lanceolate, iar cele de jos ovat-lanceolate, acuminate, multinervurate, sunt papiloase, cele inferioare fiind mult mai lungi decât florile; cele superioare sunt de lungimea florilor sau mai lungi, uneori lipsite de flori la axilă.
– Inflorescența este elongată, cu numeroase flori dispuse aproximativ unilateral. Florile, înainte de anteză (înflorire) sunt îndreptate în jos și au un slab miros de valeriană – afirmă Panțu (op. cit.), citându-l pe Max Schulze(4. Tepalele, inițial, campanulate, apoi net patente, sunt oval-lanceolate. Sepalele, ovate sau ovat-lanceolate, acuminate și recurbate la vârf, sunt, pe partea exterioară verzui, glabre, uneori slab păroase, iar pe interior, glabre, rozii sau de culoare verde-violaceu, și cu 3-5 nervuri, nervura mediană fiind proeminentă și carenată. Petalele laterale, roz-deschis, de obicei mai scurte și mai înguste decât sepalele, sunt ascuțite, carenate și cu 5-7 nervuri.
– Labelul, biarticulat, așezat față de ovar sub un unghi foarte deschis, este aproape egal cu petalele. Hipochilul, lung și lat, în interior de culoare brun-roșcat-închis, având marginile exterioare verzui și albe-verzui, este drept, concav, cu marginile superioare ridicate de ginostemiu, nectarifer pe toată suprafața și cu orificiul îngust. Epichilul, alb-verzui cu nunațe roz-violacee, este triunghiular, larg-cordat-ovat, puțin mai lat decât lung, uneori aproape rombic, și acuminat, fin carenat și cu vârful recurbat, prezentând două calozități netede, care însă pot lipsi.
– Ginostemiul este scurt și gros. Antera, gălbuie, este lată și depășește cu puțin staminodiile, iar retinaculul (corpul glandular rotunjit, simplu sau dublu, ce susține masele polinice) obtuz este gălbui.
– Ovarul, elongat, nerăsucit, pubescent, prezentând șase creste, se subțiază într-un peduncul torsionat și pubescent.
– Fructul este o capsulă obovoidă, glabră sau cu perișori rari, aprope de două ori mai lungă decât lată, unilateral aplecată spre bază, cu șase creste, trei dintre ele fiind mai proeminente.
Perioada de înflorire: iunie-august.
Se deosebește de Epipactis atrorubens prin:
– culoarea verde-violacee, nu purpurie-închisă;
– frunzele mai late și florile mai mari;
– frunzele aranjate spiralat, nu pe două rânduri, și orientarea lor, mai mult sau mai puțin pe orizontală.

10.1. Epipactis helleborine (L.) Crantz subsp. orbicularis (K. Richter) E. Klein

SinonimeAmesia orbicularis (K.Richt.) A.Nelson et J.F.Macbr., Epipactis distans Arv.-Touv., E. helleborine subsp. distans (Arv.-Touv.) R.Engel et Quentin, E. h. var. orbicularis (K.Richt.) Verm., E. latifolia subsp. orbicularis (K.Richt.) K.Richt., E. orbicularis K.Richt., Helleborine latifolia f. orbicularis (K.Richt.) Soó, H. orbicularis (K.Richt.) Druce

Conform G.I.R.O.S, această subspecie se deosebește de specia de bază, Epipactis helleborine, prin următoarele caracteristici:
– sunt plante robuste, cu tulpina mai groasă, de obicei verde-palid;
– frunze puține și erecte sau suberecte (aproape erecte), orbicular-ovate și concave sub formă de lingură, cele inferioare fiind aproape circulare;
– inflorescența alungită; florile au culoarea în tonuri deschise și tendințe de autogamie (dacă nu sunt vizitate de polenizatori, viscidiile se usucă și polenul se dezagregă și se dispersează);
– gibozitatea epichilului este mai puțin marcată și verucoasă;
– pedicelul ovarului este alungit.
Habitatul preferat al acestei plante îl reprezintă marginile drumurilor forestiere, ale tufișurilor și zonele cu pin și ienupăr  de pe substrat calcaros cu pH bazic, uscat și sărac nutrițional, din zonele montane și alpine (este orofită).
C.A.J. Kreutz, referindu-se la orhideele din România în lumina unor recente descoperiri (Neue Erkenntnisse zu den Orchideen Rumäniens – Ber. Arbeitskrs. Heim. Orchid. 31(2), 2014), face următoarele observații cu privire la subspecie:
Botaniștii care s-au ocupat cu observarea acesteia afirmă că este o varietate morfologică, ecologică și fenologică (fenologie = influența condițiilor climaterice asupra dezvoltării ființelor vii, conf. https://dexonline.ro/definitie/fenologie) a speciei E. helleborine, mulți autori considerând-o ”varianta solară” a acesteia. În principal, subspecia orbicularis se caracterizează prin tulpina viguroasă și înaltă, putând ajunge la 80 cm., densă și rigidă, frunze foarte late, ovale spre circulare, deschise la culoare până la verzi-gălbui cu o inflorescență mai mult sau mai puțin unilaterală. Frunzele, așezate pe două rânduri, orizontale sau îndreptate oblic în sus, sunt ascuțite și arcuite sub formă de lingură, rotunjite spre lat-ovoide. Florile sunt mari, foarte asemănătoare cu cele ale speciei, sunt, de obicei, ușor mai palide, rareori ceva mai roșietice și mai mari; au epichilul care impresioneză prin calusurile longitudinale de culoare maro-roșcat. Dezvoltarea subspeciei depinde foarte mult de raportul dintre polenizarea încrucișată și autopolenizare, de factorii externi care pot varia de la an la an și de la areal la areal. Pe de o parte, căldura extremă și uscăciunea pot provoca uscarea prematură a anterei și a viscidiilor, care are drept consecință autogamia prematură, pe de altă parte realizarea polenizării depinde de frecvența vizitelor polenizatorilor (viespi și albine, dar și diptere) și de distanța dintre cuiburile acestora și plante, pe parcursul perioadei de înflorire. În România această subspecie crește în zone cu pajiști sărace în nutrienți din Munții Harghitei și ai Rodnei, dar Kreutz își exprimă certitudinea că orhideele care-i aparțin sunt larg răspândite pe teritoriul României (V. Ciocârlan, în op. cit., localizează specia în jud. Bacău, Buzău, Cluj).

Sintetizând, Epipactis helleborine subsp. orbicularis are următoarele caracteristici:
– Partea subpământeană este alcătuită dintr-un rizom nestolonifer cu rădăcini secundare cărnoase.
– Partea aeriană  este reprezentată de tulpina de erectă, simplă, cilindrică, robustă, cu o înălțime variabilă – între 15-60/80 cm -, de culoare gri-verde, cu nuanțe violacee în partea inferioară și dens-pubescentă în partea superioară.
– Frunzele (3-6), nu prea lungi, de formă eliptic-ovală și cu vârful ascuțit, cele superioare fiind din ce în ce mai înguste, așezate spiralat și distanțat de-a lungul tulpinii, sunt întregi, patente, sesile, amplexicaule și carenate central și au un aspect ușor rigid. De remarcat este faptul că frunzele sunt străbătute longitudinal de nervuri evidente ce le dau un aspect canaliculat.
– Inflorescența este liniară cu numeroase flori pedicelate așezate, mai mult sau mai puțin, unilateral, la axila bracteelor care sunt foliacee (bracteele inferioare se aseamănă mult cu frunzele superioare, iar cele superioare sunt din ce în ce mai mici). Florile au, pe partea exterioară, culoarea verde-palid (de reținut că toate părțile florii sunt mai deschise la culoare decât specia). Tepalele, libere și patente, au forma mai mult sau mai puțin lanceolată. Petalele, violacee în interior și verzui la exterior, au vârful ascuțit, iar sepalele, pe partea interioară de culoare mai accentuată decât sepalele, au vârful mai obtuz.
– Labelul, lipsit de calozități/gibozități evidente, fără eperon, are hipochilul (necatrifer) concav și îngust, iar epichilul puțin mai larg și curbat spre interior, fiind purpuriu-foarte deshis, aproape alb; doar partea internă a hipochilului este ceva mai închisă la culoare. Mezochilul, articulația dintre hipochil și epichil, este foarte rigid.
– Ginostemiul este galbui. Poliniile, mai mult sau mai puțin incoerente sunt conglutinate în două mase ceroase, lipsite de caudicule.
– Ovarul, piriform-globos, de două ori mai lung decât lat, e format din trei carpele sudate, fiind susținut de un peduncul curbat.
– Fructul este o capsulă ovoidală.
Perioada de înflorire este începutul lunii iunie.

11. Epipactis guegelii  Robatsch

Descoperită în 1995 pe Grindul Letea din Delta Dunării, specia este consdiderată, încă, un endemism al României. Descrierea ei, însoțită de numeroase fotografii, a apărut în 1997 în nr. 28(4) al Journal Europäischer Orchideen:
Tipul prezentat a fost găsit la data de 4 iulie 1995 la altitudinea de 5 m, pe nisip calcaros, fostă plajă marină. Planta preferă solurile mai umede, cu vegetație ierboasă bine dezvoltată  din pădurile de frasin și stejar. Habitatul este mai umed și mai umbros decât cel al speciei E. helleborine. Epitetul specific i-a fost dat după numele botanistul german contemporan Ernst Gügel.
– Este o plantă rizomatoasă, erbacee cu dimensiuni medii 30/40-40/45 de cm, de obicei solitară, dar care poate crește și în grupuri.
– Tulpina, gri-verzuie, glabră în partea inferioară și tomentoasă în cea superioară, este foarte subțire și zveltă, încât de cele mai multe ori se apleacă oblic, sprijinindu-se de vegetația care o înonconjoară sau chiar se culcă la pământ, rareori revenind la forma verticală.
– Frunzele inferioare sunt reduse la teci, îmbrăcând tulpina. Frunzele mijlocii (4-6, mai lungi decât internodurile) și superioare (mai scurte decât internodurile), de un verde-deschis frapant, sunt acaule, obovat-lanceolate până la lanceolate, paralel nervurate, carenate, acutiforme, cu vârful răsfrânt spre bază și slab ondulate.
– Bracteele, la fel de verzi ca și frunzele, sunt puțin mai lungi decât florile pe care le însoțesc.
– Inflorescența, nutantă, este formată din  6-20 de flori, aplecate spre bază, vârful cu boboci fiind de cele mai multe ori lăsat în jos. Partea tulpinii cu inflorescență este acoperită cu peri fini și deși. Florile sunt mici, alogame, deschise, patente până la orizontale. Sepalele sunt verzi, ovat-lanceolate, cu vârful oarecum ascuțit. Petalele laterale, roz până la albe-rozii, cu nervuri roz, evidente, sunt aproximativ egale cu sepalele.
– Hipochilul, de cele mai multe ori maro-deschis, rar verde, este sub formă de cupă. Mezochilul este de lățime medie. Epichilul, de culoare albă, rareori roz sau roșie, trunghiular, cordiform, plat, cu marginea clar-zimțată, prezintă două calozități, de obicei roz sau albe, cu părțile laterale plate, spre pronunțate, structurate și cu mijlocul aproape întotdeauna evident, clar evidențiat și colorat contrastant.
– Clinandriumul este bine format, larg și bine dezvoltat. Viscidiumul este integral funcțional, iar poliniile sunt lungi și compacte.
– Ovarul este piriform cu pedunculul verde-deschis, cu ușoare pilozități și, uneori, cu tente violete.
Variabilitatea apare la petale, culoarea epichilului și în forma calozităților sale.
Perioada de înflorire: sfârșitul lunii iunie-începutul lunii iulie, ceva mai devreme decât E. helleborine.

Epipactis guegelii se deosebește de E. helleborine care are:
– tulpina mai groasă;
– frunzele mai late, mai închise la culoare și neondulate;
– bracteele mai mari;
– culoarea purpurie;
– epichilul recurbat;
E. guegelii crește în același areal cu E. helleborine. Deși ambele specii au cerințe diferite de lumină și umiditate, ocazional, ele pot crește una lângă alta și hibridizează. În ciuda unor asemănări, în special în ce privește florile și perioada de înflorire apropiată, cele două specii nu depind una de cealaltă și nu există nici un motiv de a clasifica E. guegelii ca subspecie a taxonului E. helleborine.

12. Epipactis albensis Nováková et Rydlo

Sinonime: Epipactis albensis var. albensis, E. helleborine f. gracilis (Dageforde ex Hegi) Pauca et Morariu, E. latifolia f. gracilis Dageforde ex Hegi, Helleborine latifolia f. gracilis (Dageforde ex Hegi) Graber

În prezent această plantă a fost semnalată doar în câteva țări din Europa Centrală și de Sud-Est: Cehia, Slovacia, Polonia, Austria, Germania, Ungaria, Ucraina și România.
În România descoperirea ei în Cheile Turzii/CJ, una dintre cele mai bogate zone floristice din țara noastră, se datorează botaniștilor maghiari Attila Molnár V. și Gabor Sramkó (https://www.researchgate.net/publication/256492526_Epipactis_albensis_Orchidaceae_A_new_species_in_the_flora_of_Romania) care consideră că arealul respectiv ar reprezenta limita cea mai estică de răspândire a speciei (V. Ciocârlan, în op. cit., indică prezența speciei și în jud. Brașov și Suceava). Această orhidee preferă solurile puternic acide spre slab-bazice, aluviale, acoperite cu salcie (Salix), arțar (Acer) și tufișuri de alun (Corylus) și corn (Cornus), din zonele colinare cuprinse între 90 și aproximativ 650 m.
Epipactis albensis este o plantă exclusiv autogamă, fapt ce se observă în morfologia florii: anterele sunt sesile, clinandriul slab dezvoltat, viscidiumul și rostelul lipsesesc, poliniile sunt sub formă de pudră. Populația a fost găsită lângă pârâul Hășdate – creatorul Cheilor Turzii -, cu 1-2 m mai sus față de nivelului apei, la altitudinea de 450 de metri, – N 46.5627◦, E 23.6812◦.

Planta are următoarele caracteristici morfologice:
– Are partea subpământeană alcătuită din rizom și rădăcini secundare.
– Tulpina verde, de obicei solitară, este zveltă, (înaltă de 8/18-35/51 cm), cu baza glabră și partea superioară aproximativ glabră. Baza tulpinii este acoperită de frunze transformate în teci.
– Frunzele cauline (1-5), de culoare verde-pal, sunt ovat-lanceolate, cu marginile ușor ondulate și mai lungi decât internodurile, cele superioare (1-2) sunt mai mici și bracteiforme.
– Bracteele inferioare sunt mai lungi decât florile corespunzătoare.
– Inflorescența este unilaterală, laxă și alungită, cu 2/7-23/55 flori – pedante, rar deschise complet, în general, semidechise -, uneori cleistogamă (plante care nu-și deschid florile autopolenizatoare, folosind cât mai puține resurse pentru producerea semințelor), cu un pedicel foarte scurt. Sepalele sunt verzui, iar petalele albe-verzui sau, rar, violete.
– Hipochilul, nectarifer, sub formă de cupă, poate avea în interior culoarea violet, maro sau, uneori, verde. Epichilul este drept, cordat, cu marginile verzi și răsucite în sus și prezintă două calozități albicioase sau, rareori, cu tente violete-deschis. Mezochilul este în formă de”V”.
– Viscidiumul este absent, poliniile sunt prăfoase.
– Ovarul este verde, glabrescent.

Se pare că este o specie putenic micoheterotrofică, deoarece s-au găsit și exemplare fără clorofilă. În Polonia două botaniste de la Universitatea din Wroclaw, A. Jakubsca și I. Schmidt, au descoperit în timpul unor  cercetări pe teren o formă rară de orhidee cu distorsiuni de prelucrare a clorofilei ce părea albinoasă, fapt ce nu le-a intrigat pentru că forme albinoase de E. helleborine și E. muelleri mai fuseseră raportate, fiind relativ obișnuite în Europa. În general, orhideele fără clorofilă nu sunt, totuși, total lipsite de clorofilă și complet micoheterotrofe. De obicei, micoheterotrofia se menține, plantele trăind într-o anume simbioză cu ciupercile de la care își iau toți nutrienții (în special carbon) necesari pentru dezvoltarea normală. Rădăcinile orhideelor din genul Epipactis sunt colonizate de ciuperci micorizale, în special basidiomicete, cum ar fi cele din familiile Sebacinaceae, Thelephoraceae, Russulaceae sau ascomicete (din ordinul Helotiales, ori familiile Pezizaceae, Tuberaceae). Specimenele fără clorofilă cresc în locuri umbroase și, dacă sunt expuse luminii prea mult înainte de înflorire, sunt arse de soare.
Exemplarul albinos de E. albensis avea toate atributele speciei respective cu clorofilă: aceeași formă și dimensiune, a dezvoltat inflorescență și a produs chiar fructe. Asociația vegetală, arealul în care se afla și asemănările morfologice cu specimenul tip, perioada de înflorire au dus la concluzia că este vorba de Epipactis albensis, forma fără clorofilă.
Perioada de înflorire a spciei E. albensis: spre sfârșitul lui iulie până spre sfârșitul lunii august, dar sunt situații în care înflorirea poate fi decalată spre septembrie-octombrie; floarea rezistă cam 2 săptămâni.

13. Epipactis nordeniorum Robatsch

Sinonime: Epipactis albensis Nováková & Rydlo subsp. mecsekensis (A.Molnár & Robatsch) Kreutz, E. a. Nováková & Rydlo subsp. moravica (Batoušek) Kreutz, E. mecsekensis A. Molnár & Robatsch, E. moravica Batoušek, E. nordeniorum Robatsch subsp. mecsekensis (A.Molnár & Robatsch) Kreutz, E. n. Robatsch subsp. moravica (Batoušek) Kreutz, E. persica (Soó) Hausskn. ex Nannf. subsp. moravica (Batoušek) H.Baumann & R.Lorenz

Epipactis nordeniorum Robatsch este o specie endemică pentru Europa Centrală, rară, cu o arie restrânsă de răspândire, destul de fragmentată în țările în care a fost semnalată: Austria, Cehia, Croația, Germania, Slovenia, România (pădurea Giroc -TM, Brădișoru de Jos – CS, Mădrigești – AR), Ungaria. Epitetul specific, nordeniorum, cinstește numele a doi botaniști austrieci contemporani, F. și H. Norden, cu rezultate notabile, cel puțin în Austria, în ceea ce privește genul Epipactis.
Specia a fost descoperită în Austria de un grup de amatori aflat într-o excursie de studiu. Habitatul preferat este reprezentat de pădurile de stejar-carpen, stejar-arin, umbroase și cu substrat umed sau mlăștinos, de la înălțimi de peste 400 m.

Decrierea ce urmează este cea dată de cel care i-a semnalat oficial existența, K. Robatsch:
– Este o orhidee erectă, cu înălțimea cuprinsă între 4/15-38 cm ce are partea subpământeană alcătuită dintr-un rizom din care se dezvoltă, de cele mai multe ori o singură tulpină, rar, două.
– Tulpina, erectă și densă, are partea inferioară roșiatică, cea superioară verde, cu perișori denși în zona inflorescenței.
– Frunza cea mai de jos este solitară și redusă la teacă (vaginiformă). Frunzele caulinare (1-2/3), verzi ori galben-verzui, sunt orbiculare, lat-ovate, sau ovat-lanceolate și verzi cu dimensiunile: prima frunză are lungimea egală cu lățimea (3 cm), a doua este mai lungă (5 cm) și mai îngustă (4 cm), iar a treia este mai mult lungă (5,5 cm) decât lată (4 cm). Frunzele superioare (1-2) sunt lanceolate sau îngust-lanceolate (prima frunză, 4 cm lungime și 1 cm lățime, a doua, 3,5 cm lungime și 0,8 cm lățime).
– Bracteele sunt lanceolate, cele superioare fiind concave, cu lungimea de 0,4 cm, iar cele inferiore de 1-2 cm. Pedicelii sunt subțiri și moderat păroși.
– Inflorescența este laxă, cu florile dispuse, mai mult sau mai puțin, pe o singură parte. Bobocii sunt alungiți. Florile, 1/3-8/15, sunt semideschise, patente-orizontal; la trei zile după anteză (înflorire) sunt deja închise. Sepalele sunt verzi, atât pe partea internă, cât și pe cea externă, proeminent-carinate; cele laterale sunt lungi de 0,6-0,8 cm și  late de 0,3-0,4 cm, iar cea mediană e lungă de 0,6-0,7 cm și lată de 0,4 cm. Petalele, pe partea externă de culore verde, iar pe cea internă roz-verzui, sunt lungi de 0,5 cm și late de 0,4 cm;
– hipochilul este pe partea exterioară verde, iar pe cea interioară brun-roz, cu nectar puțin de culoare roz-brun. Epichilul, de culoarea ametistului (nuanțe de la violet-pal până la mov-închis), cordat, cu lungimea egală cu lățimea (0,3-0,4 cm) are două calusuri plane ce converg, mai mult sau mai puțin, spre vârful ascuțit, într-un calus central, scurt și plat. Mezochilul este extrem de îngust, serat și în forma literei ”V”.
– Antera este lată, cu vârful obtuz și cu filamentul lat și scurt. Staminodiile sunt putenic curbate spre exterior, iar poliniile sunt neaglutinate și prăfoase. Rostelul este oblong, glanda viscidală devenind nefuncțională în perioada imediat premergătoare înfloririi. Stigmatul este rectangular, cu marginea inferioară bordată cu perluțe arcuate, iar cea superioară, convex-arcuată.
– Ovarul este oblong și pubescent.
– Capsulele fructelor sunt mari și mai mult sferice.
Perioada de înflorire: de la sfârșitul lui iulie până în septembrie.

14. Epipactis tallosii A. Molnár et K. Robatsch

Sinonim: Epipactis talosii subsp. talosii

Specia a fost descoperită, relativ recent, în 1996, în Ungaria, de către A. Molnár și K. Robatsch, care își publică rezultatele observațiilor de teren în anul 1997 (Epipactis tallosii A. Molnár et K. Robatsch spec. nova, eine neue Epipactis-Art aus Ungarn. – Jour. Eur. Orch. 28 (4)). Numele i-a fost dat în memoria botanistului maghiar Tallós Pál (1931–1968). Ulterior, specia a fost descoperită și în Cehia, Croația, Slovacia, România (în județul Timiș, într-o pădure de stejari de lângă localitatea Giroc – Corina Ardelean, A. Ardelean, B. Boceanu –  Four new Epipactis (Orchidacee) species for the Romanian Flora.ppt) și, cam peste un deceniu, în Italia. În cele din urmă s-a stabilit că plantele din Italia reprezintă o subspecie a tipului, care a primit epitetul subspecific zaupolensis, după  numele latin antic Zoppola al comunei Friuli  Venezia Giulia: E. tallosii A. Molnár et K. Robatsch subsp. zaupolensis Barbaro et Kreutz.
Specia tip, endemism european, foarte rară, cu o distribuție fragmentată, este reprezentată de populații foarte mici, fiind considerată periclitată. În Ungaria specia este răspândită, în principal, în zonele de câmpie (86%) și, pe arii mai restrânse, în cele de deal (14%). Plantele preferă solul umed, parțial inundat și acid, pe jumătate umbrit, dar și complet umbrit, din păduri mixte (stejar, mesteacăn, carpen) și din jurul lacurilor. Conținutul de calciu al solului nu are prea mare importanță (în Ungaria, Ph-ul solului variază între 5,5-7,9, în medie fiind  de 7,00. (Molnár). A fost găsită la altitudinea de 130-430 m.

Prezentăm o descriere “hibrid” a plantei, combinându-le pe cele publicate, separat, de autorii descoperirii:
– Plantele au o înălțime variabilă, la înflorire, de 7/10–40/80 cm, după Molnár, respectiv 14/18 – 35/ 38,5 cm conform lui Robatsch; dar poate fi și mai înaltă.
– Tulpina este, mai curând, subțire și ușor zigzagată.
– Frunzele caulinare sunt, la Molnár, în număr de 1/4-6/9, cele inferioare fiind rotunjite sau lat-ascuțite, de 1–5 cm lungime și 1-3 cm lățime, iar cele superioare înguste, de 4–6 cm  lungime și 1-3 cm lățime; la Robatsch numărul este între 2/3 – 5/7 și sunt ovat-ascuțite, convexe și îndreptate spre lumină, de două ori mai lungi decât internodurile; cele superioare (0-1/2) sunt îngust-lanceolate.
– Bracteele inferioare, cu lungimea de 10/13–25/42 mm și cu lățimea de 2/4–6/18 mm, sunt, în general, mai scurte decât florile corespunzătoare, care au lungimea de 14/18–25/30 mm (Molnár); bracteele … lui Robatsch sunt îngust-lanceolate; cele inferioare, sunt, adesea, (mult) mai lungi decât florile și, mai mult sau mai puțin, orizontale.
– Inflorescența are lungimea cuprinsă între 1/3–18/29 cm, și poate avea 1/6–20/40 de flori, dispuse, mai mult sau mai puțin, pe o singură parte, inflorescența având 6/12 – 25/36 de flori, mai mult sau mai puțin, laterale și cu axul floral acoperit cu peri fini și scurți. Pedunculii florilor, lungi de 2-7 mm, sunt verzui. (Molnár); la Robatsch, pedunculul florii este verde-albăstrui, iar ovarul slab păros. În general, florile sunt larg deschise și ușor înclinate. Sepalele, îngust-lanceolate, carenate, sunt verzi pe interior și ușor maronii pe exterior. Petalele sunt alburii, adesea roz. După Robatsch, sepalele sunt de culoare verde-deschis, ușor maronii pe partea exterioară. Petalele, de culoare alb-verzuie, ocazional cu marginile roz, sunt ovoide până la ovoid-ascuțite.
– mezochilul este îngust; epichilul are, în partea centrală, culoarea verzuie, iar pe margini, culoarea albă sau, rareori, roz-pal, și marginile curbate spre bază. Viscidiul este nefuncțional (Molnár). Hipochilul poate avea interiorul de culori variabile: verde- deschis, verde-oliv sau maro. Mezochilul este în formă de ”U”. Epichilul, alb, rar, roz foarte pal, este triunghiular-obovat, la fel de lung sau distinct mai lung decât lat, uneori clar mai lat decât hipochilul. Calusul este lat, oarecum ridat, alb, cel median fiind verde. Polenizarea este autogamă – dacă se întâmplă (!?). Viscidiumul  este bine dezvoltat, dar nu se știe dacă este, întotdeauna, funcțional.

E. tallosii este o specie variabilă. Ca majoritatea speciilor autogame, dimensiunile plantelor înflorite pot fi foarte diverse, chiar și consistența, și curbura frunzelor variind în funcție de lumina și umiditatea locului în care cresc. Dimensiunile (lungime/lățime) hipochilului, raportul dintre lățimea hipochilului și a epichilului, culoarea internă, lățimea petalelor sunt, de asemenea, variabile.
Înflorirea începe în a doua jumatate a lunii iulie, dar perioada de maximă înflorire durează din  a doua săptămână a lunii august până în a doua sa jumătate;  în anii ploioși, când se dezvoltă un mare număr de exemplare, înflorirea se prelungește  până la începutul lunii octombrie, când se pot vedea plante ceva mai mici cu flori încă deschise (Molnár).
E. tallosii poate fi confundată cu E. albensis care are însă frunzele mai late, epichilul lung și ascuțit, cu marginea curbată, iar viscidiumul, aproape întotdeauna, prezent.

Bibliografie (selectivă și aleatorie):
– orhidee
1. Zach. C. Panțu – Orchidaceele din România, București, 1915
2. V. Ciocârlan – Flora ilustrată a Romăniei. Pteridophyta et Spermatophyta, Editura Ceres, București, 2009
3. I. Sârbu et al. – Plante vasculare din România. Determinator ilustrat de teren, Editura Victor B. Victor, București, 2013
4. Flora of the U.S.S.R. (vol IV)
5. Flora of China (vol. 25)
6. http://docplayer.it/25122797-Le-orchidaceae-generalita-biologia-delle-orchidee.html
7. http://docplayer.it/12148397-Orchidee-d-italia-walter-rossi-disegni-di-anne-eldredge-maury-quaderni-di-conservazione-della-natura.html
8. http://docplayer.it/31873609-Orchidee-spontanee-della-provincia-di-savona.html
9. http://www.lucoli.it/floradilucoli/Orchidee%20spontanee%20d%27Abruzzo.pdf
10. https://www.zobodat.at/pdf/STAPFIA_0065_0001-0257.pdf
– epipactis
11. http://en.wikipedia.org/wiki/Epipactis
12. http://www.linneenne-lyon.org/depot1/3826.pdf
13. http://www.giros.it/genera/epipactis.htm
14. https://www.pinterest.com/source/csmfoto.hu/ (fotografii)
15. http://www.guegel.com/ernst/orchideen/orchideen1.html (fotografii)
16. https://www.academia.edu/3824383/Circumscribing_species_in_the_European_orchid_flora_multiple_datasets_interpreted_in_the_context_of_speciation_mechanisms -p.27
17. https://www.researchgate.net/publication/241894207_Taxonomic_complexity_conservation_and_recurrent_origins_of_self-_pollination_in_Epipactis_Orchidaceae
18. http://www.digitalna-knjiznica.bf.uni-lj.si/biologija/dn_kuhelj_anka.pdf
– palustris
19. https://www.researchgate.net/publication/264351086_Biological_Flora_of_the_British_Isles_Epipactis_palustris
– microphylla
20. https://it.wikipedia.org/wiki/Epipactis_microphylla
– atrorubens
21. http://www.orchidspecies.com/epipatrorubens.htm
22. http://www.bsbi.org.uk/Epipactis_atrorubens_species_account.pdf
– danubialis
23. http://www.honeyguide.co.uk/Danubehelleborine.htm
24. https://www.zobodat.at/pdf/LBB_0021_1_2_0295-0302.pdf
– pontica
25. http://www.afrjournal.org/index.php/afr/article/viewFile/180/305
26. http://molnar-v-attila.blogspot.ro/2014/02/a-pontuszi-noszofu-epipactis-pontica.html
27. http://www.grabner-orchideen.com/austria/fs_ep_pont.htm
28. http://maltawildflowers.com/ORCH/Docs/OPHFU/GirosNotizie29.pdf
29. https://www.zobodat.at/pdf/Fl-Austr-Novit_4_0001-0010.pdf
– persica
30. http://www.efloras.org/florataxon.aspx?flora_id=5&taxon_id=250081228
31. https://www.researchgate.net/publication/233761601_Epipactis_persica_subsp_persica_Orchidaceae_a_new_taxon_for_the_flora_of_Greece
32. https://www.researchgate.net/publication/258484900_A_new_Epipactis_species_from_the_Crimea_South_Ukraine_Orchidaceae
– exillis
33. Antoaneta S. Petrova & Diana Y. Venkova (2008) – Epipactis exilis and E. greuteri (Orchidaceae) in the Bulgarian flora
34. http://www.aho-bayern.de/epipactis/ep_exil.html
35. https://it.wikipedia.org/wiki/Epipactis_persica_gracilis
36. http://www.italiafelix.it/orchids/orchids_marche/_Ep-grac-txt.htm
37. http://www.giros.it/Genera/epipactis_persica_gracilis.htm
38. http://www.greekorchids.gr/epipactis_gracilis_new.htm
– leptochila
39. http://www.first-nature.com/flowers/epipactis-leptochila.php
40. http://www.orchidsofbritainandeurope.co.uk/Epipactis%20leptochila.htm
41. http://archive.bsbi.org.uk/Wats5p127.pdf
42. http://www.iucnredlist.org/details/175977/0
43. https://it.wikipedia.org/wiki/Epipactis_leptochila
– greuteri
44. Corina Ardelean (2011) – E. greuteri (Orchidaceae) a new species for Romanian Flora
45. https://www.researchgate.net/publication/290320440_Epipactis_greuteri_Orchidaceae_-_A_new_species_of_the_Slovak_flora
46. https://it.wikipedia.org/wiki/Epipactis_greuteri
47. https://www.zobodat.at/pdf/NEIL_1_0137-0148.pdf
– purpurata
48. http://www.bgbm.org/sites/default/files/documents/wi38-1Efimov.pdf https://it.wikipedia.org/wiki/Epipactis_purpurata
49. http://www.giros.it/genera/epipactis_purpurata.htm
50. http://www.greekorchids.gr/epipactis_purpurata_new.htm
51. http://www.doiserbia.nb.rs/img/doi/0354-4664/2010/0354-46641004175D.pdf
52. https://www.researchgate.net/publication/236867089_Is_Epipactis_pseudopurpurata_distinct_from_E_purpurata_Orchidaceae_Evidence_from_morphology_anatomy_DNA_and_pollination_biology
– heleborine

53. http://sfo-rhone-alpes.fr/index.php/fiches-especes/epipactis/epipactis-helleborine
54. http://www.luontoportti.com/suomi/en/kukkakasvit/broad-leaved-helleborine
55. http://www.botany.wisc.edu/orchids/Epipactis.html
56. http://www.orchidsofbritainandeurope.co.uk/Epipactis%20helleborine.html
57. https://pbsociety.org.pl/journals/index.php/asbp/article/viewFile/asbp.1995.040/790
– orbicularis
58. https://it.wikipedia.org/wiki/Epipactis_helleborine_orbicularis
– guegeli
59. http://www.aho-bayern.de/epipactis/ep_gueg.html
– albensis
60. http://www.researchgate.net/publication/256492526_Epipactis_albensis_%28Orchidaceae%29_a_new_species_in_the_flora_of_Romania
61. http://www.researchgate.net/publication/266783910_Epipactis_albensis_%28Orchidaceae%29_in_Ukraine__New_data_on_occurrence_and_ecology
62. http://zbiosr.uni.wroc.pl/sites/default/files/abs_2_-_151-156.pdf
63. https://www.zobodat.at/pdf/Fl-Austr-Novit_4_0001-0010.pdf
– nordeniorum
64. https://www.zobodat.at/pdf/Fl-Austr-Novit_4_0001-0010.pdf
65. http://www.aho-bayern.de/epipactis/ep_nord.html
66. https://www.zobodat.at/pdf/MittBotJoan_20_1991_0031-0035.pdf
67. http://www.iucnredlist.org/details/175993/0
68. http://flora.nhm-wien.ac.at/Seiten-Arten/Epipactis-nordeniorum.htm
69. http://orchideaklub.cz/?Orchideje_Evropy:Fotografie_orchidej%ED:Epipactis_nordeniorum
70. Stefan Herteli – Anmerkungen zu Epipactis nordeniorum / Some notes on Epipactis nordeniorum, Folia bologica et geologica, vol. 56, No 3, Liubliana, 2015
– tallosii
71. http://www.iucnredlist.org/details/175975/0
72. http://molnar-v-attila.blogspot.ro/2014/01/tallos-noszofu-epipactis-tallosii.html
73. http://www.aho-bayern.de/epipactis/ep_tall.html#unten3
____________________

(1  – Ca anatomist, Johann Gottfried Zinn, a fost primul care a făcut o descriere completă a ochiului uman, iar în domeniul botanicii a descris genul Epipactis. În onoarea lui, Linnaeus a dat numele unui gen format dintr-o serie de plante din familia Asteraceae, native în Mexic, unele cultivate intens și în Europa, Zinnia (Zinnia elegans = cârciumărese).
(2  – Pierre Delforge (n. 1945) – botanist belgian, specialist în materia orhideelor europene.
(3  – Karl Robatsch a fost mare maestru la șah; despre cariera sa absolut prodigioasă în domeniul șahului se poate citi pe http://www.chess.com/blog/kurtgodden/the-orchid-opening-of-robatsch
(4Werner Rodolfo Greuter (n. 1938) – botanist elvețian de origine italiană, a fost președintele Comitetului Editorial al International Code of Botanical Nomenclature (ICBN), al codurilor Tokyo (1994) și St. Louis (2000); după anul 2000 a rămas doar membru al Comitetului Editorial.
(4Carl Theodor Maximilian Schulze (1841-1915), farmacist și botanist german.

Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la alte informații de pe acest site folosiți … ghidul de utilizare, executând click aici !

3 Comments

  1. Arianna Moretti :
    [Jun 3, 2019, 9:12 PM]
    Hey http://www.muntesiflori.ro Team,
    First off, thank you for writing and mentioning our Italian “Ebook and PDF library website” on your website:
    http://www.muntesiflori.ro/genul-epipactis/
    Anyway, I’m reaching out to you because we’ve recently updated our website for Italian pdf and ebooks. And we’re just wondering if it would be possible for you to include a link to our site as well, in case your readers want to know more about what we do and the newest information about Ebooks & pdf documents in Italian:
    https://www.italibri.com/

  2. Felicitari pentru articol! Ca de obicei, o mare placere sa lecturez aventurile dumneavoastra!

    • Vă mulțumim și dacă vă mențineți interesul pentru orhidee vă recomandăm încă de pe acum articolul următor, despre genul Dactylorhiza, dar care va fi postat peste vreo două săptămâni !

Leave a Reply to Alexandru Hiru Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.