Calea etimologică de la Țiglău la Tigăi !

Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la informația de pe acest site vă oferim un … ghid de utilizare, executând click aici !

Tigăile Mari văzute dinspre sud
foto: Radu Pușcarciuc

Legat de toponimia oronimului Tigăile (Mari, Mici) din Munții Ciucaș, pe NET este rostogolită informația conform căreia într-o notă de prin anii 1935, dedicată toponimului Tigăile (<Tiglăile<Țiglăile), IORGU IORDAN ar fi avansat ipoteza provenienței  acestuia din germanul ”ziegel” = ”cărămidă”, via săsescul ”ceghel”, bazându-se pe studiile lui SEXTIL PUȘCARIU dedicate Atlasului Lingvistic Român, pentru care acesta din urmă a documentat răspândirea și semnificația cuvântului ”țiglă” în spațiul transilvănean; ‘’țiglă’’, cu semnificația de ’cărămidă subțire folosită la învelitul caselor’. Căutând însă prin scrierile lui IORGU IORDAN din vremea respectivă, dar mai ales în opera sa de căpătâi, Toponimia românească (Edit. Academiei R.P.R., București, 1963) nu găsim decât o simplă referire bibliografică cu privire la existența toponimului ”Tigălia”: în articolul Valea Teleajenului (Adevărul Literar și Artistic din 17 iulie 1932), C. M. SLĂNIC* descrie în doar câteva cuvinte Muntele Tigălie ca fiind acoperit cu ”stânci uriașe”, a căror formă i-au și dat numele. Dar, mai important pentru ceea ce discutăm aici este o altă referință bibliografică înregistrată în Toponimia românească, din păcate, și ea fără o analiză etimologică, privind toponimul Țiglău. Vom reveni mai jos ! Deocamdată să mai spunem în legătură cu etimonul ”țiglă”  că în paralel cu el, dar cu înțelesul de ”cărămidă”, în aceeași arie geografică, circulă termenul ”teglă”, tot cu origine germană, dar ceva mai veche, ”tegel” – provenit, după AUGUST SCRIBAN (Dicționaru limbii românești, 1939), din latinul ”tegula” -, și ajuns în graiul transilvan prin intermediul maghiarului ”tégla” (derivat și el din germana veche). Dacă în celelalte limbi latine forma latinului ”tegula” (de la ”tegere” = ’a acoperi’) a rămas apropiată de cea originară (”tegola” în italiană, ”teja” în spaniolă, ”tuile” în franceză), sensul păstrându-se intact, în limba română, influența limbilor slave vestice din preajmă ca și a celei germane – directă ori indirectă – au impus forma ”țiglă” (”cigla” – pronunție <țigla> –  în sârbo-croată). Cum de s-a impus în restul României … ”țigla” ? Probabil, datorită întârzierii … istorice cu care obiectul desemnat a ajuns, desigur, comercializat, din Transilvania, în Țărie Române. Dincolo de aceste aspecte rămâne întrebarea: cum se leagă imaginea aglomerării haotice a clăilor de piatră ce formează aria, numită azi, a Tigăilor (Mari. Mici) de cea a țiglei? Nu prea are cum sau, mai bine spus, sunt prea departe una de cealaltă, pozițiile relative ale stâncilor în cauză nu aduc deloc cu așezarea țiglelor pe o casă !

Tigăile Mari văzute dinspre nord
foto: Radu Pușcarciuc

Însă, tot în Transilvania, cu deosebire în Maramureș, circulă un alt toponim, considerat arhaic, împreună cu o întreagă trenă de variante, și anume oronimul țiglău (”țiclău”, ”țicleu”, ”țiclă”, ”țiclaie”, ”țâclă”, ”țicău” etc.) cu înțelesul de ’stâncă ascuțită, culme, pisc, vârf de deal’, bănuit a proveni din maghiarul ”zsikla” (pronunție <sikla>) = ’stâncă’. Însă Philippide îl consideră “obscur”, posibil autohton .(DORIN ȘTEF – Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, Edit. Ethnologica, Baia Mare, 2011). ”Țiclău” cu variantele ”țâclău”, ”țiglău” este întâlnit relativ frecvent și în Moldova (Dealul Țiclău la Blândești, Bălușeni și Șendriceni/BT, La Țiclău la Ungureni/BT, Dealul Țiclău la Grănicești și Pădurea Țiglău la Todirești/SV, Dealul Țiclău la Zlodica și la Podu Iloaiei/IS, Dealul Țiclău/Țuguieț/Țiclaie la Țiglina/GL; a se vedea și răspândirea în Bucovina sugerată în DEX !) și Basarabia (Stânca Țiglău la Corjeuți, pe malul stîng al Prutului, Țiglău/Casca la Cremengiuc, pe malul drept al Nistrului, Dealul Țiglăului la Saharna, tot pe malul drept al Nistrului), ceea ce face prea puțin probabilă sorgintea maghiară !
DUMITRU LOȘONȚI, în Toponime românești care descriu forme de relief, Edit. Clusium, Cluj-Napoca, 2000, trece în revistă o serie de locații și semnificații ale oronimelor ”Țiclău”/”Țiglău” și ale altor variante ale acestora (”țicleu”, ”țâclă”, ”țicloi”, ”țigloi” etc.) considerându-le ca derivate românești din ”țiclu”/”țiglu”. Doar că, răspândirea acestui din urmă toponim se reduce strict la nordul Ardealului.
În L’entopique vârf (pic, sommet, cime) et ses paticularités géomorphologiques et lexicales (Studii și cercetări de onomastică și lexicologie, 1-2/2014, Craiova) de IUSTINA BURCI, găsim o numărătoare a ocurenței entopicului “vârf” și a tuturor apelativelor aferente lui înscrise în Dicționarul entopic al limbii române (GHEORGHE BOLOCAN, ELENA ȘODOLESCU-SILVESTRU, IUSTINA BURCI, ION TOMA, Edit. Universitaria, Craiova, 2010). Astfel, “țiglău” e consemnat cu o localizare în județele AB, BT, BZ, CT, DJ, MM, TL, VL și VS, cu 4 în NT și 5 în SV, “țâclău”, cu una în NT, 5 în SV și 8 în AR, iar “țâclă”, cu una în CJ, 6 în MM și 8 în AR. Nu mai enumerăm aici și alte apelative apropiate de acestea !
Întorcându-ne la IORGU IORDAN, acesta, în Toponimia romînească, îl citează pe T. PORUCIC** (Lexiconul termenilor entopici din limba română în Basarabia, Arhivele Basarabiei 1/1930) , cu privire la semnificația oronimului ”Țiglău” și a câtorva variante ale sale (”Țiclău”, ”Ciclău”, ”Țuclui”, ”Țucui”) – ’vârf slab rotunjit al unui munte’ -, ca și pe C. MĂTASĂ*** ce pomenește de Dealul Țiglău/Chiclău din județul Neamț (Câmpul lui Dragoș. Toponimie veche și actuală din județul Neamț, Edit. Casa Școalelor, 1943). IORGU IORDAN adaugă la toponimele citate altele două pe care le include în aceeași familie: dealurile Chilăul în (raioanele) Tecuci și Vaslui și Dealul Chicluiul din județul Iași.

La finalul (provizoriu) al acestor aserțiuni putem concluziona:
– La toponimul actual, Tigăi s-a ajuns (destrul de probabil) plecând de la (autohtonul) Țiglău, trecând prin pluralul Țiglăi !
– (Presupusul) entopic “Tigălie” este, după părerea noastră, de fapt, rezultatul tipăririi greșite a entopicului ”Tigăile” !
– Dacă reconstituirea evoluției etimologice populare (graiul local/regional, toponimia livrescă – cartografică, turistică, literară) este relativ posibilă cu o probabilitate ceva mai convingătoare, etimologia științifică lasă deschise căi greu de urmat ”în lipsa unor atestări mai vechi” (ChatGPT) sau pe baza orientărilor teoretice mai mult sau mai puțin verificate/acceptate. [A se vedea aici, câteva considerații mai elaborate privind etimologia științifică a “Tigăilor” !]
_____________________
* – C. M. Slănic este pseudonimul istoricului, arheologului și numismatului Constantin Moisil (1876-1958) – tatăl matematicianului Grigore C. Moisil – care a deținut la un moment dat funcția de administrator al stațiunii și al minei de sare de la Slănic-Prahova.
** – Tiberiu/Teodor Porucic (1878-1954) – geograf, geolog, muzeograf basarabean
*** – Constantin Mătasă (1878-1971) – preot, istoric și arheolog nemțean

Important, dar facultativ: Pentru un acces rapid la alte informații de pe acest site folosiți … ghidul de utilizare, executând click aici !